Viața după o operație pe creier. Diana Badiu

Pe Diana am cunoscut-o acum mai mulți ani la un curs pe care l-am ținut pentru compania unde lucrează și mi-a intrat în suflet, cu blândețea și zâmbetul ei cald. Abia așteptam s-o revăd la următorul seminar, un an mai târziu, când am aflat că nu va veni și că trecea prin cea mai grea perioadă a vieții ei. Aflase că are o tumoră pe creier și tocmai fusese operată. Am stat cu sufletul la gură până am aflat că era bine și am scris, inspirată de povestea ei, un articol despre ce înseamnă să-ți trăiești viața "treaz" sau "adormit" și cum avem uneori nevoie de adevărate cutremure în viața noastră pentru a ne "trezi". A trecut un an și Diana e bine. Viața ei s-a schimbat și o las pe ea să vă povestească cum.

Diana Badiu

Rândurile de mai jos au început să se scrie singure în mintea mea, acum un an, când stăteam pe un pat de spital și așteptam operația pe creier la care urma să fiu supusă în câteva zile.

Urmau să aibă forma unui mesaj de mulțumire adresat oamenilor frumoși care mi-au fost alături într-o perioadă grea a vieții mele și cu care abia așteptam să mă bucur de momentele frumoase ale vieții mele, care aveau să urmeze. Pentru că nu exista niciun dubiu în mintea mea că totul avea să decurgă bine.

Apoi m-am gândit, în momentele de după operație, când ajunsesem acasă și am căutat înfrigurată pe internet informații despre felul în care m-aș putea aștepta să decurgă lucrurile, recuperarea, și nu am găsit nimic, să scriu despre lucrurile la care un pacient s-ar putea aștepta după o operație pe creier.

Iar apoi, într-un final, m-am gândit că aș putea să scriu despre felul în care m-a schimbat această experiență.

O să scriu despre toate cele de mai sus. Nu neapărat în ordinea de mai sus.

În cazul meu, a fost vorba despre o tumoră benignă (oricât de sinistru ar suna “tumoră pe creier”, “tumoră benignă pe creier” sună a veste bună. J )

O să povestesc ce am constatat eu după operație, cine știe, poate experiența mea o să fie de folos cuiva care trece prin lucruri similare și nu știe la ce să se aștepte.

Atitudinea este foarte importantă. Poate o să sune ciudat, dar primul lucru pe care l-am făcut după operație,în spital, când am fost capabilă să mă ridic din pat și să mă duc până la baie, a fost să privesc în oglindă ființa aceea cu capul bandajat, să-i zâmbesc și să-i arât semnul victoriei. J Știam că am reușit. Un alt sfat foarte important pe care l-am primit de la o femeie deosebită a fost să nu privesc în jurul meu la ceilalți pacienți, pentru că fiecare situație e unică. Am înteles la momentul potrivit cât de mult valora sfatul.

Toată experiența mi-a părut ireală – din momentul în care am aflat de tumoră și mult timp după operație. M-am convins eu pe mine din primele momente însă că va fi doar un episod în viața mea, peste care voi trece cu bine, iar apoi îmi voi continua viața.

Nu am știut însă cât de important va fi în viața mea. Existența mea pare să se împartă în două, viața mea de dinainte de operație și viața mea de după. Felul în care văd lucrurile e altfel. Dar o să vorbesc puțin mai încolo despre asta.

Imediat după operație, am constatat, după ce m-am trezit din anestezie, că mâna dreaptă îmi era inertă. M-am speriat foarte tare, pentru că aveam zero control asupra ei, însă după ce m-a văzut medicul, mi s-a spus că e din cauza faptului că am fost legată în timpul operației și că o să treacă în 3 zile. Trei zile mi s-a părut un termen extrem de lung, având în vedere starea în care mă aflam. A durat aproape o lună, însă a trecut complet. Refacerea a fost treptată, după o săptămână jumătate puteam ține un pix în mână, însă dacă aș revedea acum semnăturile pe care am fost nevoită să le dau în acea perioadă, probabil nu le-aș recunoaște. J

Apoi, după operație am dormit muuuult. Singurul lucru pe care mi-l doream în zilele de după operație era să dorm. Și la urma urmei, era o odihnă binemeritată, însă în același timp știam că e foarte indicat să mă mișc cât mai mult, pentru a grăbi recuperarea. Râmâsesem cu o amorțeală destul de puternică în piciorul stâng după operație. Somnul face însă minuni, așa că m-am bucurat de reprize lungi de somn, deși toată lumea din jurul meu s-a îngrijorat teribil.

Senzația de oboseală de după operație nu seamănă cu nimic din ce am experimentat vreodată până la acest punct. Întâmplarea a făcut ca exact în acea perioadă să mi se finalizeze dosarul pentru „Prima Casă”, iar la 3 zile după ce ajunsesem acasă (deci cam la o săptămână după operație) să fiu nevoită să merg la notar pentru semnarea unor acte. Pot spune cu mâna pe inimă că acea oră cât a trebuit să STAU pe scaun și să mă uit peste niște documente a fost cea mai obositoare oră a vieții mele. Simplul fapt că lumea vorbea sau râdea în jurul meu mă obosea într-un mod inexplicabil. Am plecat de acolo COMPLET EPUIZATĂ, abia capabilă să mă mișc. Principala mea grijă era dacă voi fi în stare să mă ridic de pe scaun, dacă picioarele mă vor ajuta, pentru că simțeam că există posibilitatea foarte reală să cad la pământ în momentul în care voi încerca să mă ridic.

M-am confruntat în același timp cu o senzație permanentă și foarte puternică de greață. Eram nevoită în acea perioadă să iau niște medicamente foarte puternice (doza a scăzut treptat, iar în aproximativ 3-4 luni am încetat complet să le mai iau). Orice miros, chiar și cele care înainte îmi făceau plăcere, mă sensibiliza teribil. E de la sine înteles că și pofta mea de mâncare era aproape zero, însă eram conștientă în tot acest timp că trebuie să mănânc, pentru că slabisem aproximativ 5 kg în o săptămână și știam că am nevoie să mă pun pe picioare cât mai repede și să-mi recapăt forțele, dacă vreau să-mi grăbesc recuperarea. Așa că am făcut un efort și am mâncat, chiar și când simțeam că acest lucru e un adevărat chin.

Orice tip de efort mi s-a părut prea mult în primele zile după operație. Prin efort a se întelege ridicarea unei sticle de jumătate de litru de apă. Cu zilele însă devine mai ușor., iar într-un final lucrurile redevin naturale și normale. Recuperarea o să dureze. Mult timp. Presupun că depinde de la caz la caz, este posibil ca lucrurile să nu mai fie întotdeauna la fel. În cazul meu, după un an de la operație, mă simt mai bine ca oricând. O ușoară amorțeală mai am chiar și acum în piciorul stâng ( când am intrat în operație, aveam toată partea stângă amorțită, nu puteam merge fără sprijin și abia dacă aveam control asupra mâinii stângi) , însă am constatat progrese mari în timp. În primele trei luni după operație, îmi era imposibil să conduc, pentru că nu simțeam ambreiajul, însă toate problemele s-au rezolvat ulterior, iar acum sunt aproape ca nouă. Îmi place uneori să glumesc, spunând că poate sunt mai ceva decât nouă, pentru că nimeni nu mi-a putut spune cu exactitate de când exista tumora sau din ce motiv a aparut, așa că cine știe, poate a fost acolo chiar de la început, iar eu abia acum descopăr pentru prima dată lumea și viața în calitate de om complet sănătos. J

Tot în acele zile de început (a se înțelege primele 3 luni) eram mereu nerăbdătoare. Mă întrebam mereu ceva. Când va fi din nou ca la început. Când o să mă simt din nou ca înainte. Când voi putea reveni la muncă. Când îmi va crește părul suficient încât să nu fiu nevoită să mai port batic. Când o să se acopere toate inciziile. Răspunsul e în timp. (Sau cum îmi răspundea mereu sora mea, „în curând”) Toate se rezolvă cu răbdare. Nu în zile. Nu în săptămâni. Și nu fără efort. La muncă am revenit după mai bine de 3 luni, când am simțit că sunt într-adevăr bine. M-am înnebunit singură în primele săptămâni la ideea că poate inciziile nu se vor mai acoperi, că voi rămâne cu urme vizibile, că nu va mai crește părul în acele zone. Am căutat disperată informații pe internet, însă nu am găsit nimic concret. Starea de panică a apărut și din cauză că în zonele respective părul a început să crească muuuult mai greu. Adică la vreo lună și ceva după operație. A fost o lună și ceva de panică permanentă și de uitat în oglindă probabil de 200 de ori pe zi și analizarea situației din toate unghiurile posibile. J) Pot să confirm 100 % că incizia s-a acoperit integral, iar la 3 luni după operație eram mândră să-mi expun noul look lumii. Aș minți să spun că nu am ajuns să-mi placă părul meu scurt. Inițial mă visam cam de 2 ori pe săptămână cu păr lung (sau doar cu păr J ), însă odată ce părul a început să crească, mi-a plăcut să mă joc cu el, să încerc lucruri noi, și, de ce nu, să cad la pace cu el și să mă bucur de el.

Până la momentul fericit în care m-am putut bucura din nou de păr însă, m-am consolat purtând o mulțime de baticuri colorate și înflorate, pe care încercam să le asortez cu ținuta zilei. Alte multe lucruri nu aveam oricum de făcut în acea perioadă. J) Mii de mulțumiri surorii mele minunate, care mi-a dăruit muuuulte eșarfe și mi-a îndulcit amarul.

Am încercat șă port și perucă, pentru că în primele momente am avut un soi de teamă în suflet, să nu văd milă în ochii oamenilor. Mă simțeam singură pe lume cu problema asta, odată ajunsă acasă. Cât am fost în spital eram ca toți ceilalți, însă odată ajunsă acasă, m-am simțit izolată în problema mea, neștiind cui să cer o părere sau un sfat în ceea ce privește procesul luuung de recuperare. Odată văzută cu peruca pe cap, mai că m-a pufnit răsul. Am purtat-o fix de două ori. Primul inconvenient era că simțeam că iau foc sub ea tot timpul, deși era luna martie, iar al doilea era că nu mai simțeam că sunt eu. Și apoi mi-am dat seama că e absurd. Nu era problema mea ce crede lumea. Problema mea era să mă fac bine cât mai repede. Atât. Și la urma urmei, de ce să nu pot acel batic cu mândrie ? Era dovada vie că am răzbit și că am ieșit la liman mai puternică.

Legat de revenirea la muncă, pot adăuga că odată ce am avut din nou activitate, recuperarea s-a produs mult mai repede. Am simțit că mi-e mai bine într-un ritm mai accelerat. Mi-a făcut bine să mă aflu din nou într-un colectiv și alături de oameni dragi, care mi-au fost mereu alături în această încercare.

O altă problemă cu care m-am confruntat imediat după operație a fost concentrarea. Era aproape haios cum puteam să-mi uit ideea de la începutul propoziției până la sfârșit. Pe lângă asta, uitam mai tot. De exemplu, deși avusesem niște oameni în vizită care aduseseră un buchet de flori și (din spusele mamei, chiar exclamasem că sunt foarte frumoase), a doua zi am întrebat de la cine sunt florile. E doar un exemplu din multele pe care le-aș putea da. M-am întrebat din nou la momentul respectiv dacă e cazul să mă panichez, dacă o fi vreun efect permanent al operației. Nu am găsit atunci nicăieri un răspuns, însă pot răspunde acum din experiența personală : NU și NU. Problema a dispărut complet după o vreme, se pare că a fost un doar effect secundar de scurtă durată (nu știu dacă al operației sau al medicamentației de după, important este că a trecut. )

Presupun că există și posibilitatea ca locul operației să doară. Ce pot eu să spun e că, personal, nu am avut nici cea mai mică durere. Nu știu dacă am fost eu norocoasă sau nu, însă chiar nu a durut nimic după. Singura senzație neplăcută de care îmi aduc aminte este că, la orice mic efort, la început simțeam că-mi zvâcnește locul operației. Și asta a încetat după câteva săptămâni.

Esențial a fost să am pe cineva care să aibă grijă de mine. Am trecut prin experiența aceasta la 30 de ani și am avut nevoie de mama în această perioadă mai mult ca oricând. J Era exclus să mă descurc singură. Important e că am încercat s-o fac destul de repede. La vreo două săptămâni după operație, am ieșit pentru prima data din casă neînsoțită. A fost o adevărată victorie ! Prima data când am intrat într-un magazin după operație a fost o adevărată sărbătoare ! Eram din nou parte a lumii, ce lucru minunat ! Făceam un lucru atât de simplu, iar pentru mine era cel mai frumos lucru din lume. J

Oamenii din jurul meu au fost surprinzători. Fiecare a reacționat cum a știut mai bine. Unii au reacționat într-un ton grav, alții au încercat șă mă încurajeze cu glume și cu planuri pe care și le-au făcut cu mine pentru perioada de după operație. Pe cei mai mulți i-am încurajat eu. Cel mai important e că am simțit multă căldură și sprijin. Iar probabil unul din cele mai frumoase lucruri e ca în acele momente, de dinainte și de după operație, lucrurile nesemnificative mi-au apărut într-adevăr nesemnificative, iar lucrurile care contau s-au conturat mai bine ca oricând. E un sentiment pe care l-am primit cu bucurie și pe care încerc să-l păstrez cu mine în fiecare zi.

Acum, la un an după operație, pot să spun sincer că viața mea e mult mai frumoasă. A trecut peste mine un an cu bune și cu rele. Am plâns, însă am și râs. Am luat decizii bune, însă și decizii proaste. Mi s-au întâmplat lucruri frumoase și mai puțin frumoase. M-am întristat și m-am bucurat. Dar învăț cu fiecare clipă să mă bucur și de zilele cu ploaie. J

Mă uit în jurul meu și constat cu fericire că am foarte mulți oameni frumoși în preajmă. Cel mai dureros a fost să-mi văd familia că suferă. Cel mai frumos a fost însă să înțeleg, poate pentru prima dată cu adevărat, ce înseamnă iubire necondiționată. Poate unul din cele mai frumoase daruri pe care experiența aceasta mi le-a oferit a fost să văd, cu adevărat să văd, ce familie minunată am. Ce om deosebit e sora mea. Nu o să le pot mulțumi niciodată pentru tot ceea ce sunt. Și pentru tot ceea ce fac pentru mine. O bucurie a fost și să văd ce oameni extraordinari au intrat în viața mea exact atunci când aveam cea mai mare nevoie de ei. Oameni care m-au convins că nimic nu e întâmplător în lume.

Există două femei absolut minunate în viața mea, cărora am acum ocazia să le mulțumesc pentru faptul că au știut să mă țină de mână atunci când am avut nevoie mai mult și care m-au îndrumat în direcția bună, atunci când nu știam încotro să o apuc. Andreea Dan și Cristina Cosmina Tatu, pot să spun cu toată sinceritatea că lumea e un loc mult mai bun datorită vouă. Lumea mea cu siguranță e cu mult mai bună și mai fericită. :)

După cum îi spuneam lui Alis acum un an, această experiență a fost cel mai rău, însă și cel mai bun lucru din viața mea. Acum știu cât sunt de norocoasă și cât de prețioasă e fiecare clipă. Am învățat atunci să fiu recunoscătoare pentru fiecare clipă din viața mea. Chiar și pentru cele de tristețe. A fost o lecție învățată greu, încă mai învăț și încă viața îmi mai oferă lecții, dar ce lucru minunat e că sunt aici și că le pot învăța ! :)