Să pui răul înainte! Sau mai bine nu!

Ca de obicei, când un subiect "se cere" explorat, viața mi-l scoate în cale, mă trage de mânecă, mă înghiontește, până-l văd, conștientizez și dau voie unui nou articol să se nască. Cred, tot mai tare, că articolele astea mă scriu pe mine, nu eu pe ele. Iar săptămâna asta am fost de-a dreptul hăituită de tema fricii, pesimismului ca armă de apărare împotriva suferinței și de ideea asta pe care eu o găsesc de-a dreptul toxică, că vei fi în siguranță dacă "pui răul înainte". Așa că a devenit musai să scriu despre asta și, sper, să vă dau și vouă o temă de gândire peste weekend.

Acum câteva zile vorbeam cu o prietenă care e adepta ideii de "random acts of kindness". Fapte bune făcute fără nicio așteptare de reciprocitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a dărui. Într-o zi, aflată în parc în căutare de inspirație pentru un proiect, prietena mea are un gând - să cumpere un balon cu heliu și să-l dăruiască primului copil care-i va ieși în cale. Zis și făcut. Cumpără balonul, identifică rapid o fetiță care se plimba cu bunica pe alei, se apropie și cere permisiunea bunicii pentru a-i oferi celei mici balonul. Bunica refuză abrupt. Prietena mea clarifică - nu vrea să i-l vândă, vrea doar să i-l dăruiască. Bunica din nou refuză, spunând că fetița are deja prea multe jucării.

Un alt prieten îmi scrie ieri pe Facebook despre o întâmplare similară, care pe el l-a mâhnit. Lângă o gură de metrou, o tânără împărțea niște fluturași. Părea obosită și întristată de indiferența cu care oamenii treceau pe lângă ea, refuzând să primească ce avea să le ofere. Prietenul meu se gândește că ar putea să facă un gest frumos și s-o înveselească pe tânăra cu pricina oferindu-i ceva care s-o bucure. Cel mai la îndemână era o gheretă cu covrigi și gogoși calde. Omul cumpără o gogoașă și i-o oferă fetei. Reacția ei este de indignare - îl refuză vehement spunându-i că ea nu e o cerșetoare. El e un pic șocat de răspuns și insistă, spunându-i la rândul lui că nu s-a gândit vreun moment la asta, ci doar a vrut să-i ofere ceva care s-o bucure și să-i facă ziua mai veselă. Într-un final fata a acceptat cadoul, în continuare sceptică. Acum, post factum, el se întreabă oare cum ar fi reacționat tânăra dacă, în loc de gogoașă, i-ar fi oferit o floare...

Deunăzi, povesteam unor participanți la un curs despre o doamnă care face curățenie într-un restaurant din București. Într-o vreme mergeam acolo destul de des, ca să fiu de fiecare dată suprinsă că, atunci când ajungeam la baie, doamna respectivă (al cărei job era să țină toaletele curate) mă întâmpina cu un zâmbet și cu unul, două sau mai multe buchețele de flori pentru mine și cei cu care eram la masă. Niciodată nu voia vreun ban pentru ele. Gestul ei nu era vreo strategie de marketing a restaurantului - colega de pe cealaltă tură nu oferea nicio floare și nici nu te saluta călduros. Și când am întrebat-o ce e cu florile mi-a răspuns că ea locuiește la curte și are toată vara o mulțime de flori care "e păcat, domnișoară, să se ofilească - mai bine le dăruiesc oamenilor și le fac o bucurie". Femeia aceea și-a găsit un sens mai înalt decât a fi o simplă îngrijitoare iar pentru mine a fost o inspirație. Povestesc deseori la cursuri despre ea și, de cele mai multe ori, reacția celor care aud povestea este de scepticism - "trebuie să fie ceva la mijloc", "nu pot să cred că face femeia aia așa ceva doar din bunătate" sau "și eu am întâlnit-o și am refuzat florile, convinsă că o să-mi ceară bani".

Tot de curând, o altă cunoștință, viitoare mămică - femeie matură, profesionistă, independentă, echilibrată - îmi povestea cum bucuria maternității îi e umbrită de fricile celor din jur care au început să-și facă griji și să proiecteze tot felul de potențiale catastrofe. De ce nu se căsătorește cu tatăl copilului, ca să "fie sigură de el"? De ce continuă să stea cu chirie în loc să facă un credit pentru casă, să "aibă copilul un loc al lui, că nu știi niciodată ce s-ar putea întâmpla"?

De unde frica asta, chiar în fața binelui? De unde tot scepticismul, obsesia de a pune răul înainte?

Mă întreb de ce oare ne e atât de greu să înțelegem că atitudinea asta de veșnică neîncredere generează profeții auto-împlinite. Convingerea că oamenii vor profita de noi se adeverește, cred eu, în primul rând pentru că ăsta e gândul cu care pornim la drum. Credința că lumea e un loc periculos, unde ceilalți abia așteaptă să ne tragă pe sfoară și să ne facă rău, întărită de pilde din educație și de fiecare dezamăgire pe care o trecem acolo, pe lista de "dovezi" - nu face decât să ne închidă spre tot binele, frumosul, generozitatea, căldura și încrederea care nu mai au loc să treacă prin scutul ăsta gros de cinism și defensivitate pe care mulți îl cărăm cu noi zi de zi.

Un gest frumos venit din senin ascunde sigur o intenție macabră. Venirea pe lume a unui copil într-un cuplu de oameni care se iubesc și l-au dorit pe cel mic devine sursă de griji și temeri de tot felul. Mai târziu bucuria creșterii și educării aceluiași copil e umbrită de tot felul de frici despre "dacă n-o să fie premiant", "dacă nu intră la un liceu bun", "dacă o ia pe căi greșite", "dacă ...".

Trăim sub imperiul unor amenințări pe care, în mare parte, ni le creăm singuri. Frica de șef, de pierderea job-ului, de a nu fi un părinte bun, de a nu păți ceva - noi sau cei dragi, frica de a nu fi judecați, de a nu ieși din rând, de a nu fi "altfel", frica de boală, frica de viitor, frica de ziua de mâine. Frică, frică, frică, pe care o contracarăm creând "pilde" și "șabloane" care nu fac decât să genereze și mai multă frică. Unul dintre ele este eternul "pune răul înainte". Ca și cum gândul ăsta singur ar fi un talisman împotriva răului, pericolului, neprevăzutului care te-ar putea secera în orice secundă.

Mă întreb când am ajuns să ne fie atât de frică. Uneori, când adresez întrebarea asta cu voce tare în contexte mai mult sau mai puțin publice aud, invariabil, aceleași replici. "Dar tu pe ce planetă trăiești? Nu vezi câte nenorociri se întâmplă?". "Mor oameni de cancer, e război la doi pași de noi, economia e varză, sistemul de învățământ și medical la fel, politicienii noștri fac ture prin pușcărie și dăm 20 de milioane de euro pe un km de autostradă". "Ce atâtea motive de optimism și bucurie? Ce șanse au copiii noștri? Cum altfel decât pregătindu-te pentru tot ce e mai rău ai putea avea vreo șansă să răzbeși?"

Nu contest legitimitatea acestor păreri. Da, lumea e plină de amenințări. Însă tot lumea, aceeași lume, e plină de oportunități. În aceeași Românie în care se întâmplă toate nenorocirile de mai sus există medici care îți spun "nu e nevoie de niciun ban, mulțumesc. Important e să fii bine. Sună-mă la orice oră". Există profesori care și-au lăsat locul natal ca să se mute în alt colț de țară și să lucreze cu copii defavorizați. Există Teach for Romania. Există Universitatea Alternativă. Există Learnity. Există Gifted Education, Școala de Valori, Ideo Ideis și multe, multe alte proiecte minunate, create de oameni care au hotărât că au obosit să le mai fie frică. N-o să auziți de ei la Știri - nu au loc printre accidente de mașină și scandalurile politice menite să vă provoace și mai multe griji și să vă arate de ce e bine să pui mereu "răul înainte".

Există chiar lângă noi oameni buni, care dăruiesc fără să aștepte ceva în schimb. Există șoferi care îmi dau mereu voie să trec în trafic - da, în traficul ăsta din București de care toată lumea se plânge în continuu. Există taximetriști politicoși, care nu agresează femei. Există avocați care fac voluntariat în puținul timp care le rămâne după 10-12 ore petrecute la birou. Există vânzătoare la magazin care zâmbesc și spun "vă doresc o zi minunată". Toate astea sunt realități de care știu, le văd în jurul meu în fiecare zi.

Să fie oare posibil ca aceste două lumi în care pare că trăim - una gri și plină de pericole și alta însorită și plină de oportunități că coexiste? Să fie oare posibil ca singurul criteriu pentru a decide în care dintre ele vrei să trăiești să fie propria alegere? 

E doar un gând cu care aș vrea să vă las la finalul ăsta de săptămână. Gândul că poate, doar poate, propriile noastre emoții, așteptări și convingeri devin filtre prin care "cernem lumea" și o transformăm în fix ceea ce ne așteptăm să fie. Iar ea, realitatea, e cuminte, se conformează mai mereu așteptărilor noastre...