Ești suficient!
Pe măsură ce trece timpul, mă conving că toate problemele cu care mergem la psiholog, la coach sau de care ne plângem pe umărul celor dispuși să ne asculte sunt doar probleme de suprafață (ceea ce se numește în jargonul de terapie "presenting problem"). Și tot mai mult, pe măsură ce vorbesc cu diferiți oameni despre nefericirile și blocajele din viețile lor, ajung la concluzia că în spatele majorității acestor probleme de suprafață stă o singură temă, extrem de profundă - ideea că "nu sunt suficient".Nu sunt suficient de bun, frumos, slab, bogat, valoros, deștept, nu sunt o mamă/soție/fiică suficient de iubitoare, nu sunt un angajat suficient de performant, un prezentator suficient de carismatic, nu sunt suficient de femeie sau suficient de bărbat. Și mai profund decât atât stă convingerea că nu sunt suficient punct.Convingerea asta e, adesea, moștenirea pe care am primit-o de la părinții noștri, convinși la rândul lor că vor fi "suficient" într-o zi, iar ziua aia n-a venit încă și, printre altele, convinși că vor fi "suficient" când vor avea copii suficient de...puneți voi ce vreți în spațiul ăsta. Drept pentru care, fără să își propună asta, ne-au transmis că nu suntem suficient de ... decât dacă: luăm note bune, suntem cuminți, premianți, mai buni decât ai lui "Popescu" sau decât "ceilalți", oricine ar fi ei, dacă nu-i dezamăgim, facem ce "trebuie", avem succes, îi facem mândri, urmăm calea pe care ei o consideră corectă și tot așa.Credința asta că valoarea noastră ca oameni atârnă de succesul nostru exterior sau de opiniile altora este, după părerea mea, cea mai toxică și grea moștenire emoțională pe care o preluăm și o dăm apoi mai departe copiilor noștri. Este ca o pereche de cătușe cu care ne înlănțuim singuri și de la care avem permanent cheia, însă trăim convinși că viața nu poate fi decât așa și că într-o zi o să fim liberi, însă doar atunci când vom fi realizat/făcut/construit/demonstrat că suntem suficient. Iar ziua aia nu vine niciodată din simplul motiv că tot ceea ce ne chinuim să demonstrăm a fost deja demonstrat din clipa în care am venit pe acest pământ.Ceea ce cred că uităm cu toții în goana noastră după iluzoriul sentiment al propriei valori este că deja am câștigat la cea mai improbabilă loterie care există - loteria existenței înseși. La nici 4 săptămâni după concepție, inima viitorului făt începe să bată. Suntem inimă înainte de a fi orice altceva. La 7 săptămâni, ceea ce era un mănunchi nedefinit de celule cu o inimă în mijloc devine un copilaș de nici 3 centimetri, cu toate caracteristicile unei ființe umane. La 10 săptămâni este un copil întreg, cu mâini, picioare, degete și poftă de joacă în lichidul primordial care îl găzduiește. Cu toții am trecut prin această transformare și am venit pe lumea asta complet inconștienți de privilegiul și norocul colosal pe care îl reprezintă simpla noastră existență. Eu și oricare dintre voi ne-am născut dintr-o combinație unică - acele două celule, și nu altele, au trebuit să se întâlnească. Mamele noastre au trebuit să ducă sarcina la capăt. O infinitate de lucruri ar fi putut merge prost și existau o infinitate de alte combinații genetice care ar fi dat alt rezultat. Ne naștem valoroși.Și cu toate astea, ne petrecem viața simțindu-ne victime ale sorții, veșnic nemulțumiți de ceea ce am primit, veșnic privind cu jind la ceea ce par alții să aibă.Teama asta, obsesia de a nu fi suficient, nu este ceva ce, odată conștientizat, se rezolvă de la sine. E ceva ce presupune un proces de creștere interioară, de transformare uneori profund dureroasă prin care fiecare dintre noi trece în ritmul său, dacă își dă voie. Dar la capătul celălalt este conștientizarea că deja suntem tot ceea ce speram vreodată să fim. Dincolo de asta este libertatea de a învăța, de a greși, de a ne dezvolta nu pentru că nu suntem suficient, ci pentru că ne entuziasmează perspectiva de a ne explora potențialul în toate valențele lui. Un potențial despre care nu mai avem nicio îndoială că este acolo, în noi, deja.Articolul ăsta este, ca mai toate celelalte pe care le scriu, inspirat de discuții recente cu oameni care m-au pus pe gânduri. Și sper să vă pună și pe voi. Vă las și cu un filmuleț pe tema asta, un discurs al uneia din autoarele dragi mie, Brene Brown ("Darurile Imperfecțiunii" - e una din cărțile ei, pe care vi le recomand călduros). Aceste 20 de minute sunt în topul celor mai vizionate discursuri de pe TED.COM - a fost văzut de multe milioane de oameni și sper să mai înspire pe mulți alții. Și pe voi.