Suntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia "zece pe linie" și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm - toate cu intenția declarată de a-i face "mai buni" și "a-i pregăti pentru viață".În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât "ce ai făcut azi la școală?". Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă "ce trebuie". Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: "Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic." Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: "Te iubesc exact așa cum ești".
Read More