Nu suntem poveștile noastre

Ani de zile am fost convinsă că primele zile ale anului sunt cele mai triste. Mi se părea mereu că plutește în aer așa, un sentiment dulce-amărui de nostalgie după timpul care s-a scurs, de pierdere pentru tot ce am trăit și n-o să se mai întoarcă, de oboseală după zile lungi de "Sărbătoare" în care mi se părea că alerg de colo colo încercând să mulțumesc pe toată lumea și sfârșeam mai degrabă epuizată decât relaxată.

Anul ăsta a fost diferit. Am petrecut ultimele zile din an într-un soi de bulă de căldură, joacă, zâmbet, făcând exact ce am simțit să fac în fiecare moment, cu oameni pe care îi iubesc și mi i-am dorit în preajmă. 1 ianuarie a fost o zi cu soare mult și zăpadă și mai multă într-un oraș aproape gol, liniștit și împodobit de natură cu mai mult alb decât am văzut vreodată. Anul ăsta a început cu bucurie, speranță, intenții frumoase.

Anul ăsta am rescris povestea primelor zile. Le-am dat alt sens, altă vibrație. Și cred că asta putem face și cu poveștile noastre mai mari, povești de viață ai căror prizonieri suntem fără voie. Și despre asta aș vrea să vă spun ceva acum, la început de an, când fiecare dintre noi începe să scrie o nouă poveste.

Mi-am dat seama de curând că am devenit, pe nesimțite, un colecționar de povești. Povești ale celor dragi, povești ale oamenilor pe care îi întâlnesc în munca mea și pe care am privilegiul să îi însoțesc pentru o perioadă pe drumul vieții lor sau uneori chiar poveștile unor necunoscuți, întâlniți întâmplător și care au ales să-și deschidă sufletul și să mă primească în lumea lor.

Atunci când oamenii simt să-mi împărtășească, îmi place să ascult și păstrez cu sfințenie secretul poveștilor pe care le primesc și identității protagoniștilor. Mi se pare că nu există dar mai mare decât să-ți poți oferi povestea fără teama de a fi judecat și cu încrederea că ea va fi prețuită și păstrată la loc sigur.

Multe din poveștile astea sunt triste. Sunt povești despre copii care și-au pierdut părinții, copii care au fost abuzați, copii care n-au avut voie să plângă, copii cărora li s-a spus că sunt urâți, răi, proști. Sunt povești ale unor băieței care și-au privit neputincioși tații alcoolici lovindu-le mamele sau ale unor fetițe cărora mamele lor le-au spus că dragostea este ceva murdar, de care să te rușinezi. Povești de copii nedoriți, de fete care "trebuiau" să se nască băieți și care n-au putut niciodată să repare, orice ar fi făcut, dezamăgirea taților lor. Mai sunt și povești despre copii ai căror părinți nu au putut accepta că cei mici au crescut, că sunt adulți și au dreptul la propria viață și propriile alegeri. Povești despre iubiri pierdute, despre trădare, despre victimizare, despre prietenii sfărâmate, vise spulberate, dezamăgiri de tot felul. 

Oamenii care îmi spun poveștile astea sunt adesea adulți "realizați" care au, la rândul lor, familii. Deștepți, frumoși, siguri pe ei. Privindu-i acum, n-ai putea ghici povestea care i-a adus unde sunt. Mulți dintre ei au trăit ani de zile convinși că tot ce pot face este să-și ascundă povestea și să joace în fața lumii un rol - rolul bărbatului puternic; rolul femeii de carieră; rolul mamei perfecte, soției model; rolul campionului - mereu cu un pas înaintea tuturor; rolul bufonului - cel care nu ia niciodată nimic în serios și, în consecință, nu poate fi vreodată rănit; rolul scorpiei - decât să mă rănești tu mai târziu, mai bine te rănesc eu acum; rolul cinicului, pentru care sarcasmul a devenit a doua natură; rolul cârcotașului - veșnic nemulțumit de tot și de toate.

Rolurile astea sunt deseori inconștiente. Puțini dintre noi își dau cu adevărat seama că am devenit sclavii poveștilor noastre de viață și ne jucăm zi de zi rolul menit să ne protejeze și să ne creeze o aură de invulnerabilitate. Primul pas, și poate cel mai greu, este să devenim conștienți de ele - de armura pe care ne-am construit-o ca să ne ferim de și mai multă suferință.

Dan Siegel, neuro-psihiatru și autor care anul trecut mi-a creat multe revelații, spune, foarte frumos:

"Cel mai bun predictor pentru ce fel de adult vei deveni nu este istoria personală, cu toate traumele ei, cu ceea ce alegi să faci cu această istorie".

În cartea Mindsight povestește despre un pacient de-al lui care, la venerabila vârstă de 94 de ani, a descoperit ce înseamnă dragostea. Un bărbat care a trăit aproape un secol fără să înțeleagă ce tot vorbesc cei din jur când vorbesc de sentimente a plâns pentru prima oară după decenii și a învățat, în sfârșit, să-și prețuiască soția care îi stătuse alături atâta timp și care intuise mereu că soțul ei este mai mult decât rolul lui de "insensibil".

Să devii conștient de rolurile pe care ai ales să le joci, de legătura lor cu povestea ta de viață și să descoperi că tu nu ești rezultatul poveștii tale, ci creatorul ei, poate fi un moment de cotitură în viața oricăruia dintre noi.

E momentul când acceptăm că, deși alții au creat cadrul pentru povestea noastră în primii ani de viață, după ce am devenit adulți avem toate resursele să devenim scriitorii propriilor povești. Viața va aduce mereu elemente noi în poveștile noastre - oameni vin, oameni pleacă, circumstanțe se schimbă. Cu toate astea, cred cu tărie că noi nu suntem poveștile noastre, ci autorii lor - iar asta aduce cu sine o mare libertate, dar și o mare responsabilitate.

Tatăl alcoolic sau mama absentă pot deveni țapii ispășitori pe care să dai vina mai târziu pentru tot ce lipsește sau nu merge în viața ta. Același tată alcoolic și aceeași mamă absentă pot deveni însă sursa de inspirație pentru transformarea ta într-un adult conștient, plin de compasiune, un adult care a trăit durerea, a învățat ce era de învățat din ea și acum alege să aducă bucurie și zâmbet în jurul lui. Diferența între primul scenariu și cel de-al doilea este una singură - alegerea.

Dacă n-ați făcut-o deja, anul ăsta poate fi cel în care alegeți să vă scrieți propria poveste. Pentru un moment de reflecție, în loc de rezoluții, vă propun câteva întrebări:

Ce personaj am ales să joc? Cum arată el? Ce poveste are personajul ăsta? Ce am învățat din povestea mea până acum? Ce fel de poveste aleg să scriu de aici înainte?

Ce va însemna 2015 în povestea voastră? Aștept cu drag să aflu.