Când așchia sare departe de trunchi...
Nu de mult l-am descoperit pe Andrew Solomon, un scriitor care a fost la un pas de a câștiga premiul Pulitzer acum 10 ani pentru o carte excepțională, The Noonday Demon, în care împărtășește propria bătălie cu depresia și face o incursiune în profunzimile acestei maladii care afectează milioane de oameni din toată lumea.
Cartea lui Solomon care însă m-a impresionat profund și care m-a făcut să redefinesc noțiunea de familie este - "
" - o carte despre părinți cu copii ieșiți din comun sau născuți în circumstanțe excepționale și călătoriile acestor oameni înspre descoperirea unui cu totul alt sens al "dragostei de părinte". Cartea, un volum de aproape 1000 de pagini documentat pe parcursul a două decenii reunește zeci de povești despre oameni ai căror copii au fost cu totul diferiți de ceea ce se așteptaseră ei, ca viitori părinți. Pentru toate aceste familii expresia "așchia nu sare departe de trunchi" s-a dovedit a fi complet falsă. Așchia a sărit foarte, foarte departe de trunchi iar oamenii ale căror vieți Solomon le documentează au fost nevoiți să găsească un sens al experiențelor de părinți ai unor copii cu autism, sindrom Down, schizofrenie, geniali, homosexuali, trans-sexuali, cu nanism, criminali, surzi sau concepuți în urma unui viol.
Cartea surprinde lupta, bucuria, puterea extraordinară a acestor părinți de a îmbrățișa o realitate pe care nu au așteptat-o, pentru care nu au fost în vreun fel pregătiți și care le-a pus la încercare echilibrul, răbdarea și capacitatea de a iubi într-un mod inimaginabil. Pentru mine, ca cititor, cartea a fost un prilej de reamintire a nenumăratelor feluri în care "blestemul unicității" poate fi transformat într-o binecuvântare, cu atitudinea potrivită.
Citind m-am gândit la lupta fiecăruia dintre noi pentru a ne integra, pentru a fi acceptați, la obsesia de a fi plăcuți. M-a făcut să-mi dau seama că deseori ne îmbrățișăm și acceptăm imperfecțiunile doar atunci când nu le mai putem ascunde. Pentru copiii de care scrie Solomon opțiunile erau clare - acceptă că ești imperfect, diferit și transformă asta în ceva pozitiv sau resemnează-te să trăiești o viață profund nefericită, în care niciodată nu vei fi "normal". Pentru noi, cei mulți care ne-am născut "normali", alegerea e mai subtilă. Nenumăratele feluri în care suntem diferiți de cei din jur nu sunt la fel de evidente iar presiunea de a ne conforma e mai mare. Se așteaptă de la noi să ne integrăm în normă, să îmbunătățim constant ceea ce majoritatea etichetează drept "defecte" ale noastre, să urmăm calea prestabilită și acceptată social. Toate presiunile astea ne împiedică deseori să definim și să devenim conștienți de unicitatea noastră, de ceea ce ne deosebește și este numai al nostru, de darurile acelea speciale care ar putea deveni atât de prețioase dacă le-am lăsa să iasă la suprafață.
Există cam 100 de miliarde de neuroni în creierul nostru - cam jumătate din stelele din Calea Lactee - și fiecare se conectează cu aproximativ alți 15000. Asta înseamnă că avem, la propriu, un intreg univers în interior. Suntem, fiecare dintre noi, unici, irepetabili. Ne naștem cu talente și slăbiciuni. Și, din păcate, ne petrecem viețile încercând din răsputeri să devenim din ce în ce mai "la fel" ca ceilalți dintr-o disperată dorință de a fi acceptați. Ne chinuim să șlefuim acele aspecte ale noastre care ne diferențiază, să îmbunătățim ceea ce societatea spune că ar trebui îmbunătățit. Ne chinuim să ne uniformizăm și rareori ne concentrăm conștient pe identificarea propriilor talente, pe a le valorifica, poate pentru că asta ne-ar face să ieșim în evidență iar asta ne sperie de moarte.
De nenumărate ori în cursurile mele am văzut oamenii căzând pe gânduri când sunt întrebați: "Ce te face unic?" sau "În ce fel ești special?". Toți însă răspund foarte repede dacâ îi întreb: "Care sunt defectele tale?". Nu am fost învățați să ne îmbrățișăm diferențele într-un mod pozitiv, nimeni nu ne arată cum putem descoperi și valorifica propria unicitate, cum putem aduce în viața noastră darul nostru unic creativ.
Suntem atât de prinși în goana după integrare socială încât uităm de acele lucruri care ne deosebesc în sens fericit. Suntem atât de ocupați să "reparăm" ceea ce ni se pare că e în neregulă cu noi încât devenim orbi la harurile, calitățile, punctele noastre tari care ar putea fi calea spre o viață mai împlinită și cu mai mult sens.
La fel cum părinții despre care scrie Solomon învață să-și privească copiii cu dragoste, sărbătorind uriașele deosebiri dintre ai lor și ai altora, să caute punctul tare ascuns în spatele fiecărei imperfecțiuni, chiar atunci când asta pare aproape imposibil, am putea și noi, ceilalți, să ne punem întrebarea:
"Ce calități se ascund în spatele defectelor mele?"
și
"Care e harul meu unic?"
sau
"Cum pot învăța să respect pe cineva diferit de mine?"
.
Așa poate am descoperi că nu e nevoie să fim toți la fel, să facem aceleași alegeri și să mărșăluim pe drumul vieții aliniați într-o uniformitate sufocantă ca să ne putem conecta, înțelege și rezona împreună. Poate am înțelege că tot ce avem nevoie e să deschidem ochii spre frumusețea incredibilă a unicității noastre, să încetăm să mai considerăm diferențele dintre noi ca fiind prăpăstii și să le privim cu respect și recunoștință, ca pe nenumărate și binevenite oportunități de învățare.