9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Azi Edna a împlinit 9 luni.

Se spune că unui bebeluș îi trebuie cam 9 luni de viață ca să ajungă la acel stadiu de minimă autonomie pe care alte ființe de pe lumea asta o au deja la câteva minute de la naștere. E prețul pe care Omul îl plătește pentru creierul lui mare și cutia craniană care îl găzduiește - dacă am sta în pântecul mamei suficient timp cât să devenim capabili (chiar și rudimentar) să vorbim, să ne hrănim și să ne deplasăm (adică minim 18 luni), până la termen capul nostru ar fi atât de mare încât nașterea ar deveni imposibilă. Așa că natura a făcut un compromis- ne-a dat voie să ieșim în lume complet nepregătiți pentru ea, absolut dependenți de ființele care ne-au dat viață.

Un nou născut nu poate, aparent, să facă mai nimic. Nu își controlează corpul, nu e capabil să se hrănească fără ajutor consistent, are vederea slabă, nu poate comunica altfel decât prin plâns. Cu toate astea, e departe de a fi complet neputincios. Un bebeluș abia venit pe lume e o minune capabilă de niște lucruri fantastice, care însă sunt atât de subtile încât îi pot cu ușurință scăpa adultului nepregătit sau nedispus să le observe.

Distanța de 20 de cm până la care bebelușii sunt capabili să vadă clar, e fix atât cât e nevoie ca să le permită să observe fața mamei sau tatei care-i ține în brațe. Și observarea asta le dă toate informațiile de care au nevoie. Nu vorbesc, însă descifrează perfect expresiile faciale - de acolo află dacă mama e bucuroasă, nervoasă, speriată, calmă sau veselă și, în fiecare clipă, în creierul lor emoțional (sistemul limbic) se creează miliarde de noi conexiuni pe baza acestor informații - conexiuni care îi vor însoți mai târziu prin viață și-i vor ajuta să descifreze o mulțime de alte situații emoționale. Nu știu altceva decât să plângă, însă o fac în nenumărate feluri - pentru un părinte cu adevărat prezent, devine destul de evident în câteva zile de la naștere dacă celui mic îi e foame, e ud, are colici, e obosit sau pur și simplu dor de brațele calde în care se simte în siguranță.

Dacă ești atent, nou-născutul nu mai pare deloc așa nepuntincios și neștiutor. Dacă ești prezent, începi să observi că ai în fața ta o ființă conștientă, care înțelege și reacționează evident la tonul vocii tale și la cuvintele pe care le folosești, la energia din casă, la starea ta de spirit și la vibrațiile dintre tine și partenerul tău. Mai observi că ființa asta are forță de învățare nestăvilită, o voință titanică de a-și depăși permanent limitele, de a dobândi control asupra propriului corp repetând de mii și mii de ori aceeași mișcare, până reușește s-o stăpânească. Mai vezi și că bebelușul din brațele tale are nevoi mult mai complexe decât doar a fi hrănit, spălat și schimbat - că te privește cu ochi mari și atenți, așteptând să comunici cu el, fascinat de mișcarea buzelor tale atunci când îi vorbești, liniștit de atingerea ta atunci când îl mângâi, dispus să coopereze, atât cât poate el, atunci când încetezi să-l tratezi ca pe o păpușă și începi să-i explici ce faci în fiecare moment, când îl iei dintr-un loc în altul, când îl îmbraci sau dezbraci, când îi faci baie. Îți dai seama că ai în față un om, în toată complexitatea lui - ce-i drept la început de drum și încă limitat în capacitățile lui de exprimare - însă perfect capabil de comunicare și înțelegere, un om cu nevoi fizice și emoționale, un om care privește către tine și așteaptă să-i fii ghid și sprijin și care depinde nu doar de capacitatea ta fizică de a-i fi alături, ci și de maturitatea ta emoțională. Iar aici, mulți dintre noi avem încă foarte mult de lucru.

În cele nouă luni de când e în viața mea, Edna m-a învățat un respect cu totul nou pentru ființa umană și călătoria ei fantastică de transformare. M-a mai învățat ceva ce bănuiam chiar înainte s-o cunosc - că nu copiii sunt cei care ne generează "greul" ăsta de care se tot plâng părinții. "Greul" vine din cât de capabili suntem noi, adulții, să relaționăm sănătos cu propriii copii, din cât de maturi (sau nu) suntem noi în momentul în care devenim părinți, din cât de echilibrată e relația noastră de cuplu și cât de conștientă relația cu noi înșine.  Lecția pe care o învăț în fiecare zi este că starea mea de echilibru cu mine însămi, capacitatea de reflecție, de introspecție, de auto-observare permanentă - sunt singurul lucru cu adevărat esențial de care am nevoie pentru a mă bucura cu adevărat de prezența unui copil în viața mea.

Am reflectat mult în lunile astea la modul în care noi adulții ne raportăm la copiii din viețile noastre.

Am auzit zeci și zeci de păreri. Despre ce e "bine să faci" și ce nu. Am auzit toate vechile clișee - "dormi acum, că după îți iei adio", "o să vezi tu când apar dinții", "e simplu acum, că mânâncă doar lapte, la diversificare să te ții!", "nu aveți probleme acum, că nu merge încă, să vedeți când o ia la sănătoasa ce greu o să fie", "copii mici probleme mici, copii mari probleme mari". În mod foarte interesant, există o tendință a părinților cu copii mai mari să îi "avertizeze", uneori cu un soi de voluptate, pe cei cu copii mai mici despre cât de greu o să fie și despre cum și mai greul abia urmează. Am ajuns să cred că nu mai știm să ne bucurăm de ceea ce aduc copiii în existențele noastre - și mă refer aici la copii pe care ni i-am dorit și am ales conștient să-i invităm să vină pe lume. Trăim la extreme, sfâșiați între "copiii sunt cea mai mare binecuvântare" și "cât de greu e să ai copii".

În astea nouă luni am început să întrezăresc o cale de mijloc. Credeam și înainte și cred acum cu și mai multă tărie că ei, copiii, sunt niște ființe cu drepturi egale cu ale noastre, părinții lor. Copiii nu ne aparțin. Copiii nu sunt meniți să ne dea sens, nici să fie responsabilități împovărătoare. Ei nu au nevoie să ne sacrificăm pentru ei și nici să trăim prin ei. Rostul lor nu e să ne repare căsniciile care scârțâie, să ne "împlinească ca oameni", să ne ajute să ne mulțumim părinții doritori să devină bunici, să ne resusciteze visele ratate sau să devină sursa noastră de "bucurii" și ținta tuturor aspirațiilor pe care n-am fost în stare să ni le asumăm, pentru care am renunțat prea devreme să luptăm și alegem acum să le proiectăm asupra lor. Nu sunt meniți nici să fie paratrăsnet pentru nervii noștri, victime ale incapacității noastre de a ne conștientiza și exprima matur emoțiile, deschizători de răni mai vechi din relațiile noastre cu propriii părinți, surse de frustrări maritale.

Copiii sunt oameni care vin pe lumea asta cu o înțelepciune doar a lor, instinctuală, cu o curiozitate nestăvilită, cu poftă de a trăi, experimenta, iubi, descoperi. Vin prezenți și foarte atenți la tot ce îi înconjoară, însă vin fără modele, fără vreun tipar la care să se raporteze. Sursa lor de tipare suntem noi. Se uită către noi și ne iau ca puncte de reper - la bine sau la rău -  despre cum trăiește, cum iubește, cum se exprimă o ființă umană. Noi generăm, pe fondul unui potențial uriaș pe care, sunt absolut convinsă, toți copiii îl au, matrițele în care ei își vor așeza mai târziu viețile. Asta este, cred, adevărata noastră responsabilitate - să le oferim matrițe curate, deschise, pe care ei să poată construi, nu murdărite de toate traumele noastre nerezolvate, strâmbate de toate bagajele emoționale de care nu vrem sau nu suntem în stare să scăpăm, limitative din cauza limitărilor pe care noi înșine ni le-am creat și din care refuzăm să ieșim pentru că exercițiul de autocunoaștere de care ar fi nevoie e prea incomod sau dureros.

Copiii noștri merită respect, iubire și grijă, au nevoie să le fim mentori, generatori de experiențe de învățare, parteneri de joacă, oglinzi limpezi, parteneri de dialog sinceri și deschiși, ghizi înțelepți pe un drum cât mai interesant și conștient înspre vârsta adultă. Au nevoie să trăim și să creștem împreună cu ei, nu să ne petrecem restul vieții făcând lucruri pentru ei.  Dar ca să facem asta, avem nevoie să ne întoarcem către sine, să ne punem niște întrebări existențiale despre care am mai scris , să avem noi clar în minte cine suntem și ce căutăm în propria noastră viață, să fim capabili de respect și iubire pentru propria persoană înainte de a avea pretenția să le oferim lor lucrurile astea. Poate avem nevoie de terapie, poate avem nevoie să citim mai mult, să ne punem mai multe întrebări, să ne asumăm ceva mai multă responsabilitate pentru propria persoană. Orice ar fi nevoie, cred că e un demers necesar de conștientizare și întoarcere la acea înțelepciune pe care toți am avut-o când eram de vârsta copiilor noștri și pe care, din păcate, mulți dintre noi am pierdut-o pe drumul ăsta pe care am ajuns să facem atâtea și să fim atât de puțin...