Oameni măreți

Pe vremuri, când încă trăiam de parcă corpul meu n-ar fi fost altceva decât un vehicul care să-mi poarte creierul de colo colo prin lume și eram convinsă că o minte ascuțită, însetată de cunoaștere, e singura virtute care merită cultivată și onorată, iar cu inima mea încă nu mă cunoșteam prea bine, erau două categorii de oameni care mă intimidau.

Prima erau bărbații foarte deștepți, de succes, citiți și siguri pe ei, aroganți și, deseori, suferind de un misoginism pe care nici nu încercau prea tare să-l ascundă. A doua erau femeile la fel de deștepte, de carieră, și ele citite și sigure pe ele, care mai și arătau superb pe deasupra - genul veșnic îmbrăcat la patru ace, cu machiajul impecabil la orice oră, manichiura perfectă și părul coafat până la ultimul fir - și care, dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam niciodată, afișau o mină rece și distantă de parcă nimeni și nimic nu ar fi trebuit (sau putut) vreodată să le atingă. Combinația asta de inteligență, succes profesional și aroganță cumva reușea să mă facă să mă simt mică de tot de fiecare dată.

Eram studentă și lucram într-o ambasadă, unde mă ocupam de organizarea unor evenimente la care veneau o mulțime de oameni importanți - printre care mulți din cele două categorii mai sus menționate. Oamenii din zona politică nu mă impresionau niciodată prea tare - cumva vedeam la mulți dintre ei, chiar și cu lipsa mea de experiență de atunci, lipsa de fond din spatele unei fațade zgomotoase, mereu prezente la televizor. Cei pe care îi priveam cu admirație și curiozitate erau mai degrabă oamenii din zona de business și academică, mai puțin cunoscuți public, însă mult mai interesanți pentru tânăra în căutarea propriului drum, care eram atunci. Erau manageri de top din companii mari, multinaționale, erau antreprenori, erau profesori universitari cu palmaresuri impresionante. Bărbați și femei care reușiseră prin propriile puteri, care aveau de ce să fie mândri de ei înșiși și de la care simțeam că aș fi avut multe de învățat. Erau oameni așa cum (credeam atunci) aspiram și eu să devin "când o să fiu mare". Erau și foarte diferiți.

Ajunsesem să-i cunosc - erau personaje mereu prezente pe la diverse evenimente. Unii erau calzi, deschiși, dispuși să stea de vorbă cu cei câțiva oameni care munceau, uneori cu lunile, să organizeze o recepție de câteva ore. Alții erau intangibili, treceau pe lângă tine (dacă nu erai o persoană importantă cu care aveau vreun interes deosebit să stea de vorbă) de parcă n-ai fi existat. Vedeam diferențele și în modul în care tratau personalul care îi servea cu mâncare sau băutură - unii se purtau firesc, ba chiar învățaseră numele unora dintre ospătari și nu uitau să le mulțumească la plecare. Alții erau pur și simplu disprețuitori - li se părea normal să fie serviți și nu se sfiau să arate asta.

Anii petrecuți lucrând în spatele cortinei, deseori invizibilă, însă având ocazia să observ de nenumărate ori toate aceste personaje, au fost o lecție neprețuită pentru încrederea mea în mine însămi și pentru capacitatea de a vedea dincolo de "armurile" pe care oamenii le poartă în public. Am văzut cum se schimbă energia și "se clatină armura" după 2-3 pahare de vin. Am văzut cum oamenii "puternici" nu mai par chiar atât de puternici când se lasă duși de firul discuției și uită să păstreze aparențele de intangibilitate. Încet, încet, teama și senzația de intimidare pe care le simțeam în fața acestor oameni, unii figuri publice, alții impresionanți pur și simplu prin propria prezență și palmaresul profesional - au dispărut. Încet, încet, am început să văd doar oameni. Imperfecți, vulnerabili, oameni cu povești pe care doar le bănuiam și, ani de zile mai târziu, am început să le și aflu lucrând ca și coach.

Tot anii aceia m-au mai învățat ceva crucial pentru viața mea de după - smerenia. Am învățat să tac și să ascult. Am învățat să mă simt bine și dacă nu sunt în centrul atenției și am descoperit că deseori, din umbră, cu discreție, se pot face lucruri mult mai importante și de impact decât cele făcute cu zgomot mare, în lumina reflectoarelor. M-au mai învățat că a fi smerit nu înseamnă a fi umil. Un om care are cu adevărat o stimă de sine solidă nu simte nevoia nici să se facă mic și să se lase călcat în picioare, dar nici să calce la rândul lui în picioare pe alții.

De atunci am cunoscut mii de oameni. Mii de oameni în sala de curs. Multe zeci în coaching individual. Pe măsură ce au trecut anii am ajuns să lucrez cu oameni din categoria celor pe care îi admiram tăcut acum mai bine de 12 ani. Oameni care conduc mii de oameni. Oameni care au pus pe picioare afaceri de milioane de euro. În continuare observ cele două mari categorii - aroganții intangibili și înțelepții autentici.

Între timp, din fericire pentru mine, creierul meu a făcut pace cu inima și au început să lucreze împreună. Mi-am dat voie să simt oamenii și să mă conectez cu ei nu doar de la minte la minte, ci și de la suflet la suflet. În continuare admir inteligența acolo unde o întâlnesc, însă am toleranță din ce în ce mai mică la oameni deștepți, dar lipsiți de inimă, deschidere, compasiune, autenticitate. Mi se pare că un creier evoluat, alături de o inimă chircită de frici existențiale și ambiții înguste duce la un caracter strâmb și e o mare pierdere, uneori e chiar un pericol.

Nu mai găsesc nimic interesant în nicio formă de sarcasm. Cinismul nu mi se mai pare cool. Nu-mi mai vine să petrec prea mult timp cu oameni (indiferent cât de valoroși ar fi profesional) care aleg să vorbească doar ei și nu pun niciodată întrebări despre celălalt pentru că, de fapt n-au niciun interes autentic pentru cel din fața lor și tot ce fac este să lupte ca să demonstreze cât sunt de deștepți și cunoscători. Am obosit de aroganță care ascunde, undeva în străfunduri probabil inaccesibile conștientului, o neîncredere fundamentală în propria persoană. Acel tip de aroganță a omului genial care știe că e genial și totuși, undeva în inima lui, se teme că nu e încă suficient de bun. Și din teama asta, simte nevoia să-i vadă pe toți ceilalți mici mereu, ca să se simtă el un pic mai mare.

La polul opus, mă întristează frica în fața autorității (în special a celei exercitate agresiv și cu ostentație) pe care o văd peste tot în jurul meu. Nevoia aia de a lăsa capul și jos. Aroganța care naște reacții umile. Impulsul de a linguși, de a le spune celor care se află "mai sus" pe scara puterii ceea ce vor să audă, teama multor oameni că, dacă nu se vor supune, nu știu ce rele groaznice se vor abate asupra lor. Văd atitudinea asta de servilism în relație cu șefi, cu oameni publici sau pur și simplu cu personaje aflate în poziții "de putere" - fie ele și conjuncturale - ca relația școală-părinte, sau autorități administrative-contributori.

Am avut șansa să cunosc în ultimii ani, și, cumva sincronic, în ultimele luni, câțiva oameni pe care, fără nici o rezervă, îi pot numi măreți. Oameni care au reușit să nu se lase îmbătați de succes, de titluri academice sau de bani foarte mulți. Oameni care reușesc să-i inspire pe cei din jurul lor fără niciun fel de ostentație. Oameni cărora, în mod sincer, le pasă de oameni și nici nu se sfiesc s-o arate. Oameni care sunt capabili, deși ar avea enorm de povestit, să tacă și să asculte.

Am cunoscut o femeie care conduce, cu rezultate excepționale, câteva sute de ingineri într-o companie importantă și despre care, în mod spontan (înainte s-o cunosc) oamenii ei vorbeau numai de bine. Rar mi se întâmplă să aud subordonații vorbindu-și de bine șefii (care nu sunt de față), așa că eram tare curioasă să aflu cine și, mai ales, cum e persoana respectivă. Când, în sfârșit, am cunoscut-o, am descoperit un om autentic, cald, deschis, curios, care mi-a spus că ceea ce o mână în fiecare zi este misiunea de a face ceva valoros pentru oameni. Rezultatele de business sunt doar o consecință.

Am mai cunoscut o altă femeie care conduce unul din cele mai mari business-uri antreprenoriale din România. O femeie care a studiat la trei dintre cele mai prestigioase universități ale lumii, e tobă de carte și de experiență, care atinge, prin proiecte pe care le face, viețile a sute de tineri cu potențial și care, timp de aproape două ore în care am stat de vorbă, la masă, n-a făcut decât să mă întrebe, cu o curiozitate nedisimulată, despre mine. Nu mi s-a întâmplat așa ceva de ani de zile - nici măcar nu mi-am dat seama când a trecut timpul - pur și simplu am avut la un moment dat senzația că vorbisem doar eu și aproape m-am simțit prost. Sunt obișnuită să ascult oameni - și pentru că e parte din profesia pe care mi-am ales-o - dar și pentru că știu că, în vasta majoritate, oamenii preferă să fie ascultați decât să asculte. Să fiu eu însămi ascultată cu atâta prezență și interes sincer mi s-a părut un cadou fantastic.

Viața mea, așa cum e acum, se datorează unei zile petrecute, acum 7 ani, alături de un om care este considerat unul dintre părinții coachingului modern. Un alt om măreț care, deși avea încă de atunci o vârstă la care alții cu prestigiul și averea lui aleg probabil să se odihnească pe o insulă exotică celebrând o viață trăită cu succes, a ales să vină în România și să învețe vreo 20 de oameni despre coaching. Mai exact, sub pretextul ăsta al cursului de coaching, să încerce să le planteze în conștiință ideea că viața trebuie trăită cu sens, că fiecare dintre noi suntem responsabili de impactul pe care îl avem în lume și că ne suntem datori nouă înșine să ne definim o misiune personală și s-o trăim în fiecare zi. Un om smerit, cu zâmbetul pe buze, care a răspuns cu răbdare infinită nenumăratelor noastre întrebări - unele mai inspirate, unele de-a dreptul stupide. Niciun moment nu s-a arătat obosit, plictisit sau lipsit de interes față de oamenii din fața lui.

Cunosc o mulțime de oameni măreți care nu au funcții răsunătoare. Oameni care cresc alți oameni pe lângă ei - în ONG-uri sau în companii. Oameni care au plecat din joburi foarte bine plătite ca să clădească organizații cu impact social real și profund. Oameni care au refuzat promovări care i-ar fi propulsat mai "sus" în carieră, în poziții de top management, pentru că toată politica asociată acelor roluri i-ar fi distras de la misiunea lor de a face bine și a fi aproape de echipele lor. Sunt oameni care nu mai au nevoie de putere, status, titluri pompoase pe cărți de vizită sau munți de diplome pentru că sunt deja conștienți de propria valoare. Așa că aleg să-și petreacă timpul aducând altora valoare. Iar asa îi face cu adevărat măreți în ochii mei.

Articolul ăsta este o invitație să vă uitați în voi și în jurul vostru. Să celebrați mai conștient înțelepciunea acolo unde o vedeți, începând cu propria persoană. Să nu vă mai lăsați intimidați de status - armurile pe care oamenii "puternici", intimidant de "puternici", le afișează cu ostentație - sunt doar armuri, iar în spatele lor e un om, ca și voi. Un CEO n-ar trebui să fie mai puțin abordabil decât colegul care lucrează în biroul de alături. E și el (sau ea) om - are poate familie, copii, drame existențiale. Rândurile astea sunt un reminder să căutați oamenii măreți din preajma voastră și să învățați cu ochii și urechile deschise de la ei. Și poate să accesați mai conștient propria măreție - să vorbiți cu mai mult curaj atunci când e de vorbit, să fiți un pic mai curioși, să tăceți atunci când e de tăcut și să ascultați mai atent și mai prezent; să plecați capul mai rar și să ridicați ochii mai des din pământ.