Unde te duci și pe ce drum vrei s-o apuci?

În 2009, la un curs de coaching susținut de John Whitmore, am făcut un exercițiu care mi-a schimbat viața. Se numea "definește-ți misiunea personală" și, pe cât era de simplu, pe atât a fost de profund pentru mine atunci. Acela a fost momentul în care am scris, într-o frază, de ce vreau eu să trăiesc, care-mi este "de ce" -ul, ce este acel "ceva" care dă sens vieții mele. Din acel moment am luat absolut fiecare decizie personală sau profesională raportând-o la acel "de ce". Decizia din 2010 de a pleca din firma de training în care lucram, decizia de a începe proiectul Mind Learners în 2011, decizia de a obține acreditarea ca și coach, decizia de rămâne freelancer în loc să mai lucrez în parteneriat cu altcineva, decizia de a pleca sau nu din țară, atunci când mi s-a ivit ocazia - toate deciziile astea au avut în spate două repere mari - misiunea personală pe care mi-am scris-o atunci, la cursul lui John, și setul de valori pe care mi le-am definit ulterior.

Am ajuns să cred că, dacă ni s-ar vorbi încă din copilărie sau adolescență despre ideea de misiune personală și ni s-ar explica cum să ne aflăm valorile, mulți dintre noi am fi mult, mult mai bine echipați să decidem foarte conștient către ce studii să ne îndreptăm sau ce fel de cariere și vieți vrem să ne construim.

Cred că cel mai ușor putem înțelege importanța fundamentală a acestor două concepte dacă ne imaginăm viața ca o pădure uriașă prin care, de la naștere, fiecare dintre noi trebuie să ne croim drum. Sunt mii de poteci prin pădurea asta, unele mai subțiri și abia vizibile, altele late și bătătorite de mii de pași înaintea noastră. Avem sute de alegeri de făcut și suntem confruntați, încă din copilărie, cu eternele dileme - care poteci sunt mai bune? Care ne vor duce către un viitor luminos și fericit? Cum să ne construim cea mai împlinită viață? Cum să facem alegerea bună? Ce drum ni se potrivește? Ce potecă ne va pune în valoare?

Din toate direcțiile vin sfaturi și păreri și nenumărați oameni ne îndeamnă într-o direcție sau alta după criterii care rareori au legătură cu cine suntem noi cu adevărat.

Fără să ne știm valorile și fără să ne definim misiunea, mergem prin viață ca legați la ochi sau pur și simplu împinși încolo și încoace de circumstanțe - tot încercăm drumuri, uneori mergem ani de zile pe câte o potecă până ne dăm seama, cu groază, că nu e bună pentru noi, iar atunci decizia de a ne opri și de a alege alt drum devine extrem de dureroasă și, chiar și atunci, râmâne dilema - dacă nu drumul ăsta, care? Cum pot să știu că dacă îmi asum riscul să fac o schimbare, drumul nou va fi cel bun?

Când eram copil, părinții încercau (cum și acum fac o mulțime de părinți) să-și dea seama la ce aș putea fi talentată și să mă încurajeze în direcția respectivă. Am făcut pian, am învățat mai multe limbi străine, am fost la olimpiade la o mulțime de materii. Am fost îndemnată să fac câțiva pași pe o potecă sau alta și nu o dată am simțit presiunea să înaintez pe acele drumuri care, credeau ai mei, mi se potrivesc. Ani de zile, spre exemplu, am fost olimpică la matematică. Niciodată n-am ajuns la un nivel de performanță excepțional însă, în fiecare an, obțineam niște rezultate suficient de bune ca să le dea alor mei speranță că am un talent în direcția asta și că aș putea urma o carieră în zona "de real". Tata mă visa specialistă în finanțe internaționale (nu mă întrebați de ce tocmai asta și nu orice altceva!). Visele i s-au spulberat într-o zi, la începutul clasei a XI-a, când, după ce în anul anterior mersesem la olimpliada națională de mate (cea mai mare performanță a mea de până atunci) m-am hotărât brusc că realul nu e pentru mine și că eu vreau să mă mut la uman, că vreau să studiez psihologia.

Am avut noroc că ai mei erau oameni înțelepți care au înțeles că e ok să-ți visezi copilul finanțist, dar nu e ok să-l obligi să meargă pe un drum pe care nu și-l dorește, așa că m-au susținut să devin "umanistă" (psiholog nu m-am făcut pentru că tot au fost unii care m-au convins că e mai bine să studiez ceva "de viitor" - așa am ajuns la Științe Politice - ca să sfârșesc într-un final întorcându-mă către psihologie mulți ani mai târziu, pe căi ocolite). La școală în schimb a fost scandal mare. Dirigu' - prof de mate - își pusese mari speranțe în mine. Mutarea mea la uman a fost o dezamăgire uriașă pentru el. S-a opus din răsputeri înainte să se dea bătut în fața încăpățânării mele și i-am văzut dezamăgirea de cel puțin două ori pe săptămână (la cele două ore, față de nu mai țin minte câte - nenumărate- ore de mate pe care le aveam la clasa de real) în următorii doi ani, căci a continuat să-mi fie profesor și la clasa nouă unde mă mutasem.

Și mai târziu, în timpul facultății și după, am continuat să bâjbâi. M-am visat diplomat, apoi om de HR, apoi a dat trainingul peste mine (când, absolut întâmplător, am fost angajată în departamentul de Learning&Development la primul meu job corporatist). M-am visat chiar și antreprenor (într-un episod ratat în care, timp de un an și jumătate, am avut un mic restaurant împreună cu un prieten - un proiect în care am pierdut timp, bani și energie și din care am învățat o lecție neprețuită -  aceea că, dacă fugi de pe un drum care nu-ți mai place fără să te gândești exact către ce alt drum vrei să te îndrepți, ai toate șansele să cazi din lac în puț).

A mai durat câțiva ani după ce am devenit trainer profesionist până să mă trezesc suficient cât să-mi dau seama de ce fac eu training și, de ce până la urmă, vreau să fac orice aleg să fac în viața asta. Și cred că ar fi durat și mai mult dacă nu ajungeam la cursul lui Whitmore.

În metafora asta cu viața ca o pădure, misiunea personală e ca un far. O luminiță undeva în depărtare, care e doar a ta și care îți dă o direcție. Dacă îți știi misiunea, n-o să te mai rătăcești niciodată prin pădure - chiar dacă uneori o să fii confuz, o să mai bâjbâi de pe un drum pe altul - măcar o să știi mereu direcția înspre care te îndrepți. Misiunea nu e un job, nu e o activitate - e un sens, e motivația ta, e "de ce"-ul din spatele oricărui "ce".  Misiunea este ceea ce vei spune despre tine peste mult timp, când, bătrân și aflat în pragul morții, cineva te va întreba - "Despre ce a fost viața ta?" sau "Tu de ce ai trăit?".

Misiunea mea este să fiu un facilitator pentru auto-cunoaștere - un fel de "portar" care deschide altora (și mie însămi) uși spre sine. Mi-o pot îndeplini în nenumărate feluri - pot să țin workshop-uri de auto-descoperire, pot să fac coaching, pot să scriu articole, să citesc cărți și să îi invit și pe alții la lectură, pot să lucrez cu copii sau studenți, pot să stau la o cafea cu o prietenă, s-o ascult vorbind despre ea și, poate, să-i pun niște întrebări care s-o invite la reflecție. Până și modul în care aleg să fiu mamă pentru fetița mea se subscrie misiunii mele de viață-  pe cine altcineva pot însoți mai plenar pe drumul spre sine însuși dacă nu chiar pe propriul meu copil?

Și, vorbind de copii, am descoperit că a-ți defini misiunea înainte de a deveni părinte poate fi un mare cadou pe care să îl faci celui mic - este eliberator să știu că niciodată nu-mi voi împovăra fetița cu responsabilitatea (uriașă și nemeritată) de a fi ea sensul vieții mele. Am avut un sens cu mult înainte să se nască ea și îl am în continuare - așa că sunt liberă să îi fiu mamă fără frici, poveri și așteptări venite din propriile mele dileme și nevoi de importanță personală. Pentru că știu cine sunt eu, mă simt liberă să descopăr cine este ea fără să mi-o imaginez în vreun fel anume și mă simt în stare să îi fiu alături, când va veni vremea să își aleagă un drum, ca s-o ajut să definească singură în ce direcție o cheamă destinul ei, nu s-o împing pe o potecă sau alta, care mi se par mie potrivite.

Odată ce îți știi misiunea - ți-ai văzut "luminița" în depărtare și e clar în ce direcție te îndrepți - tot rămâne dilema drumului cel bun. Poate sunt 100 de poteci care, toate, merg în direcția misiunii tale. Nu poți merge pe mai multe în același timp, așa că trebuie să alegi. Aici intră în ecuație valorile personale. Valorile sunt acele principii fundamentale (preluate inconștient de la părinți și apoi rafinate și îmbogățite de experiențele noastre de viață) care ne ghidează - în mare măsură inconștient- pe o potecă sau alta. De obicei știm mult mai bine ce poteci nu ni se potrivesc pentru că pur și simplu nu ne simțim bine mergând pe ele - deseori, din păcate, nu știm să spunem de ce și nici nu ne e clar răspunsul la întrebarea - "Dacă asta nu e bine pentru mine, atunci ce e bine?". Valorile noastre sunt criteriile inconștiente după care evaluăm fiecare drum care ni se deschide în față. Concepte ca "libertate", "creativitate", "învățare", "joacă", "autenticitate" - pot deveni o hartă care să facă lumină atunci când trebuie să alegi poteca cea mai bună.

Atunci când ești conștient de lista ta de valori fundamentale în, să spunem, carieră - devine mult mai ușor să iei decizii de tipul: "mai bine angajat sau pe cont propriu?"; "în ce fel de companie mi-ar plăcea să lucrez?", "vreau să fiu manager sau mai bine un expert pe un anumit domeniu?", "ce am nevoie ca să mă simt motivat?". Același lucru e valabil și în relații sau în familie  - dacă îți știi valorile, poți mult mai ușor să înțelegi ce fel de partener de cuplu ai nevoie pentru a fi împlinit în relație sau poți defini mult mai clar ce părinte vrei să fii, în loc să-ți crești copiii știind ce nu vrei să faci - pe principiul - "Eu n-o să fac greșelile pe care le-au făcut ai mei cu mine".

Valorile sunt o busolă neprețuită cu care poți evalua drumul ÎNAINTE să pășești pe el, nu după ce ai mers câțiva ani pe o potecă nepotrivită și îți dai seama că ești complet nefericit.

Aceste două instrumente - misiunea care îți dă direcția generală și valorile care te ajută să alegi cea mai bună cale pentru a ajunge acolo - pot face diferența între o viață trăită conștient, cu sens, cu asumarea responsabilității pentru propriile alegeri și propriul destin - și una trăită pe pilot automat, veșnic aruncați de împrejurări întro direcție sau alta, de pe o potecă pe alta.

Închei cu un scurt dialog din "Alice în Țara Minunilor" care pe mine mă pune mereu pe gânduri.

Alice: I was just wondering if you could help me find my way.Cheshire Cat: Well that depends on where you want to get to.Alice: Oh, it really doesn't matter, as long as...Cheshire Cat: Then it really doesn't matter which way you go.

Cam așa e - dacă nu știi unde vrei să mergi, orice drum e bun. Toți știm însă că nu orice drum e bun, iar "Chershire Cat" e tot timpul în interior. Doar că e nevoie să ne oprim un pic din alergătură și să stăm de vorbă cu ea...