Despre învățare și de ce îmi iubesc meseria

Ieri seară am petrecut mai bine de două ore cu un grup de tineri minunați de la Universitatea Alternativă. Este al doilea an când sunt gazda unui "Curs 2.0" în această comunitate de oameni curioși și dornici de învățare. Tema? Auto-cunoaștere.

Dacă vă întrebați cum arată un curs de auto-cunoaștere, răspunsul e simplu - nu are prea mare legătură cu ceea ce mulți dintre noi am învățat la școală sau la facultate că este un "curs" - un set de informații pe care trebuie să le memorezi și apoi să le reproduci întocmai. Cursul 2.0 este o călătorie. Nu există prezență obligatorie. Nu există note. Există o serie de întâlniri informale în cadrul cărora, pornind de la obiectivele participanților, eu propun subiecte de discuție. Le ofer informații pe care le dezbatem împreună. Le recomand cărți. Vorbim despre neuro-știință, psihologie, spiritualitate. Abordăm "auto-descoperirea" din cât mai multe unghiuri  cu putință, conștienți fiind că nicio perspectivă nu reprezintă adevărul absolut. De la o întâlnire la alta, ei își asumă "teme" de gândire și experimentare. Testează informația pe care au primit-o. O pun la îndoială. Își pun noi și noi întrebări cu care vin "înarmați" la întâlnirea următoare. Scopul meu este să-i provoc să gândească, să pună la îndoială, să testeze, să sape în ei înșiși. Dacă la final pleacă cu răspunsuri și chiar mai multe întrebări decât cele cu care au venit inițial, consider că am avut succes.

Aseară, stând sprijinită de vechiul meu prieten, flip-chart-ul, am trăit momente de bucurie pură. Bucuria de a oferi toată energia mea și de a o primi pe a lor în schimb. Spre deosebire de multe din cursurile mele "corporate", unde oamenii vin sceptici și se așteaptă să fie convinși că experiența va fi una valoroasă pentru ei, la Cursurile 2.0 tinerii vin pentru că ei au ales să fie acolo. Sunt la început de drum, sunt convinși că orice e posibil, au foarte puține bariere interioare și aproape nimic de demonstrat. Îmi sunt extrem de dragi, cu privirea lor inteligentă, fascinată de un subiect care îi captivează, cu întrebările lor profunde și cu autenticitatea lor care e o gură de aer curat în lumea asta în care majoritatea oamenilor se străduiesc din răsputeri să pară ceva ce nu sunt.

În momente ca astea, având în fața mea 10 tineri complet deschiși și dornici să primească orice provocare mi-ar trece prin cap să le scot în cale, îmi amintesc de ce-mi iubesc meseria de trainer.

Îmi revin în minte flash-uri din copilărie. Eram în clasa întâi, învățasem să citesc, și am convins-o pe mama să mă lase să merg o zi la grădinița pe care o absolvisem cu un an înainte și să le citesc copiilor povești. Îmi amintesc perfect cât de mândră și fericită m-am simțit. Le citeam celor mai mici decât mine, celor care nu primiseră încă "cheia magică" - cititul -  cu care să poată pătrunde singuri în lumea poveștilor, iar ei mă priveau cu ochi mari, captivați. Știam că fiecare dintre ei trăiește diferit ritmul și emoția poveștii și mă bucuram că pot să le fac un asemenea cadou. Atunci nu-mi puteam închipui altceva mai frumos pe care l-aș putea face când "o să fiu mare".

Nici acum nu pot să-mi închipui. În continuare ador să citesc și să spun povești și mă consider cel mai norocos om din lume pentru că am o meserie care îmi dă voie să împărtășesc povești care îi pun pe alții pe gânduri.

Cred acum, după 8 ani în care am învățat enorm despre ce înseamnă să fii un facilitator al învățării, că încă nu știu mare lucru despre cum poți să îi înveți ceva pe alții. Cred că oamenii învață pe căi misterioase. Cred că nu există un model, un set de pași pe care, dacă îi urmezi, poți fi sigur că o să ajungi acolo unde vrei. Învățăm din experiențe. Învățăm din poveștile altora. Învățăm din greșelile proprii. Învățăm din emoții de toate felurile. Învățăm în fiecare moment în care suntem deschiși să primim.

Ce am învățat eu în timpul ăsta în care am fost deopotrivă învățător și învățăcel este că învățarea nu se termină niciodată. Am învățat că a fi confuz e un lucru bun - e semn că ești pe cale să înțelegi ceva. Am învățat că nu există greșeli, există doar lecții. Am învățat că nimeni nu are toate răspunsurile și că e bine să te ții departe de oamenii care pretind că dețin adevăruri absolute. Am învățat că îndoiala e bună și că sentimentul că nu știu mai nimic ar trebui să mă bucure - e semn că știu multe, dar și semn că mai am foarte multe de descoperit. Am învățat că nu pot forța pe nimeni să învețe nimic și că singura pe care o pot schimba sunt eu însămi. Am mai învățat că energia mea e prețioasă și că vreau s-o ofer oamenilor care chiar și-o doresc și vor să facă ceva constructiv cu ea.

În sfârșit, am învățat să fiu smerită când e vorba de ce știu și ce pot oferi altora - nu sunt altceva decât un însoțitor pe drumul spre cunoaștere, iar ăsta este cel mai frumos rol pe care l-aș putea avea vreodată.