Crizele, cadouri ascunse

Împlinesc 34 de ani. Pentru prima oară în viața mea, vârsta interioară pare s-o fi ajuns din urmă pe cea biologică. Ani de zile m-am simțit mult mai "bătrână" pe dinăuntru decât scria în buletin. Acum, pentru prima dată, mă simt mergând în pas cu mine însămi. Viața a devenit un râu pe care navighez în fiecare zi, conștientă de barca în care sunt, de curenții apei, de maluri, de peisajul dimprejur. Nu mă mai grăbesc nicăieri, nu mai aștept cu nerăbdare să ajung undeva. Știu că există un curent care mă poartă mereu înspre cea mai conștientă versiune a mea și că fiecare moment are rostul lui.

Am o viață frumoasă. După criteriile tradiționale de "succes" s-ar putea spune că am reușit. Sunt antreprenor de ani buni, business-ul meu este construit în jurul pasiunilor mele și al misiunii mele personale, îmi împart viața cu un om cu care sunt profund compatibilă, pe care îl iubesc și cu care simt că merg mână în mână în fiecare zi, am un copil care îmi dăruiește joacă, veselie și mirare perpetuă, am noroc de părinți care mă iubesc și susțin, de o soră care îmi e prietenă, de prieteni dragi care mi-au fost alături la bine și la greu, sunt sănătoasă și la fel și cei apropiați mie.Dincolo de realitatea asta frumoasă și armonioasă stau însă nenumărate momente de suferință, de confuzie, de rătăcire pe care le-am trăit de-a lungul timpului și pe care, la vremea respectivă, le-am considerat ghinioane, greșeli pentru care m-am simțit profund vinovată, momente de orbire, nedreptăți pentru care m-am simțit victimizată - crize. Sunt într-un loc însorit și aerisit în viața mea pentru că am trecut prin locuri în care era întuneric, umed și frig. Și nu cred că sunt singura.Văd în jurul meu o mulțime de oameni bântuiți de o perpetuă nemulțumire. Și, dacă asculți faptele, pe bună dreptate. Oameni care regretă decizii trecute pe care simt că nu le mai pot schimba. Oameni care se simt prizonierii unor circumstanțe care par să îi apese și să le înăbușe libertatea și visele. Oameni frustrați că viața pare să fie nedreaptă, grea, obositoare. Și mai lucrez și cu oameni care par să se fi eliberat din lanțurile nefericirii și-și trăiesc viața cu bucurie, prezență și recunoștință. Care e diferența între ei?Lucrez ca și coach cu o mulțime de oameni aflați în momente de criză în viețile lor. Un divorț. Pierderea unui loc de muncă. O boală. Moartea cuiva drag. Toți încep călătoria înspre sine cu sentimentul că existența crudă le-a dat o lovitură doborâtoare, că viața lor a fost brusc dată peste cap, că nimic nu mai are sens și că nu mai pot regăsi contactul cu cei care au fost înainte să vină "criza" - orice ar însemna ea pentru fiecare dintre ei. Primul impuls este să simt compasiune și să mă gândesc cât de greu trebuie să le fie.În timp însă, am realizat ceva care mi-a schimbat perspectiva. Cei care într-adevăr se transformă în urma unui proces de coaching (și nu pentru că fac eu ceva special, ci pentru că fac ei ceva uimitor) sunt exact aceia care încep procesul cufundați în crizele cele mai adânci. Cele mai surprinzătoare transformări le-am văzut la oamenii care au plecat de la cele mai profunde suferințe.  Am văzut oameni călătorind de la tristețe la liniște, de la confuzie la claritate, de la revoltă la pace, de la neputință la auto-asumare. Și toate călătoriile astea au pornit de la o criză personală. Așa cum mi-a spus un client de-al meu, într-un ecou al unui discurs fabulos al lui JK Rowling, exact pe tema crizelor care devin noi începuturi - "Am ajuns la fund. De aici chiar nu mai am unde să mă duc, decât în sus". "Middle age crisis" nu e doar un mit. Și nu e doar la "middle age".Azi, uitându-mă în urmă la cei 34 de ani pe care i-am trăit deja, îmi dau seama că cele mai mari cadouri, care m-au adus unde sunt azi, au fost crizele. Crizele declanșate sau alimentate de greșeli, de "ghinioane", de etape de inconștiență și rătăcire.Momentul în care, în liceu și îndrăgostită profund de prima mea mare iubire, din frica de a nu fi despărțită de El, am sabotat intenționat procesul de aplicare pentru mai multe universități din SUA unde ai mei ar fi sperat să-mi continui studiile. Prima iubire s-a terminat, cu lacrimi și regrete, după încă doi ani iar eu am rămas în România, mergând apoi pe un drum doar al meu pe care altfel probabil nu l-aș fi găsit niciodată.Momentul în care, speriată de perspectiva de a "muri de foame" am ales să nu dau la Psihologie, prima mea opțiune, și am mers la Științe Politice", o facultate care nu m-a învățat mare lucru, însă care mi-a dat libertatea mentală să explorez și să-mi dezvolt gândiea critică și libertatea practică să lucrez în paralel cu studiile și astfel să găsesc primul meu job în care am cunoscut oameni care m-au inspirat, am avut responsabilități pe care nu m-aș fi crezut în stare să le duc și totuși am făcut-o și în care mi-am descoperit niște resurse pe care nu le bănuiam. Toate astea ca să mă întorc apoi, pe căi ocolite, la psihologie, însă cu mult mai multă înțelepciune, experiență de viață, discernâmânt și gândire critică decât aș fi avut dacă aș fi ales să studiez asta de la bun început.Momentul în care băiatul pe care îl credeam marea mea iubire s-a îmbolnăvit și a dispărut din viața mea brusc, am cunoscut cea mai crâncenă suferință pe care mi-o puteam imagina și am pornit într-un drum de 7 ani printr-un deșert interior, făcând o mulțime de alegeri greșite, pentru care multă vreme m-am învinovățit. Am rămas, din nou, în România deși aș fi putut pleca la un master la Londra care m-ar fi dus pe un drum profesional complet diferit și poate nicidecum atât de congruent cu mine ca cel pe care merg acum- iar decizia asta a făcut posibil să-mi găsesc, doi ani mai târziu, vocația.Momentul în care am acceptat un job corporate în niște condiții deloc favorabile, doar pentru că speram să învăț ceva într-o mare companie care îmi promitea o carieră strălucită. Am fost profund nefericită într-un mediu care nu mi se potrivea deloc și mi-am dat seama rapid că promisiunea carierei fabuloase era o mare iluzie, însă, în acel context am descoperit accidental trainingul și, odată cu el, viitoarea mea profesie.Momentul în care am decis, inconștient, că n-o să mai sufăr niciodată din dragoste și m-am măritat un bun prieten pentru care nu simțeam altceva decât o mare afecțiune - iar sfârșitul inevitabil al acestei relații m-a învățat că în viața asta nu poți să te simți viu decât dacă îți dai voie să iubești cu toată ființa ta, iar asta nu se poate decât dacă ești dispus să-ți asumi riscul suferinței - deci a încerca să te protejezi de suferință înseamnă să-ți asumi că trăiești într-o "anestezie emoțională" care e mai rea decât moartea.Momentul în care am ales, din nevoia de siguranță, de a "fi în rândul lumii" și de a-mi demonstra, la nivel de ego, că sunt în stare - să construiesc o casă pe care de fapt nu mi-o doream, care m-a costat enorm și care m-a învățat că fericirea nu stă în patru pereți și că a "bifa" toate "căsuțele" pe care societatea spune că ar trebui să le bifezi pentru a fi "de succes" nu e nicicum o garanție a păcii interioare și nici a vreunui sentiment de sens și împlinire.Momentul în care am fugit din corporație cu gândul că nu mai vreau niciodată să am șefi și mi-am aruncat toate resursele financiare în prima idee antreprenorială care mi-a venit în minte - un restaurant - care n-a mers, pe care nu mi-a plăcut să-l conduc și care m-a făcut să mă simt mai prizonieră decât mă simțisem vreodată ca angajat. Iar asta m-a învățat că libertatea nu e despre a fi angajat sau antreprenor, ci despre cât de congruent ești cu propriile valori, cât de clar îți este "de ce-ul" pentru toate "ce-urile" pe care alegi să le urmezi și că orice decizie de schimbare profesională trebuie trecută prin filtrul valorilor și sensului personal, altfel nu are niciun sens și va însemna doar să sari din "lac în puț".Momentul în care am plecat din nou pe drumul antreprenoriatului, de data asta cu sens și valori clar definite, cu cea mai bună prietenă la vremea respectivă, dar am uitat că parteneriatul înseamnă și curajul de a spune ce nu merge, de a fi sincer cu celălalt și când știi că ar putea să doară sau când părerile tale ar putea genera conflict. O altă despărțire, și ea inevitabilă, m-a învățat că auto-asumarea și autenticitatea cer curaj și că nu poți fi mereu "cel drăguț" fără să sfârșești prin a te trăda pe tine la un moment dat. De atunci apreciez mult mai mult prietenii care îmi spun verde în față ce au de spus și sunt mult mai dispusă să fac și eu același lucru.Uitându-mă în urmă îmi dau seama că am învățat cele mai valoroase lecții din cele mai dureroase experiențe. Îmi dau seama că împlinirea mea de acum e clădită pe nenumărate momente în care m-am simțit mică, pierdută, speriată. Realizez că azi am curajul să merg pe un drum doar al meu pentru că, în trecut, am fost lașă și am fugit de nenumărate ori. Înțeleg că sunt un om mai înțelept nu pentru că am făcut alegeri bune, ci pentru că am făcut suficiente alegeri extrem de proaste, din care am învățat ceva. Acum știu că sunt mai conștientă azi pentru că am fost oarbă în trecut și că pot să iubesc mai intens pentru că am suferit profund. Mai știu că sunt bună în meseria mea, accea de a-i însoți pe alții prin văile și contloanele propriilor ființe, tocmai pentru că sunt familiară cu propriile mele locuri interioare întunecate. Nu aș putea avea compasiune pentru cineva care a rătăcit drumul dacă n-aș ști cum e să fii complet pierdut.Azi sunt o mamă mai bună pentru că îmi pot privi copilul nu ca pe proprieteatea mea, ci ca pe un partener de drum. Am învățat suficient din propriile greșeli ca să înțeleg cât de valoros e să greșești, deci nu-mi mai fac un scop din a-mi feri copilul de eroare sau de suferința inerentă existenței. Nu mai cred că știu care e drumul bun pentru ea tocmai pentru că eu l-am pierdut pe al meu și regăsit de atâtea ori, doar ca să-mi dau seama că tocmai rătăcirea aia m-a adus în locul potrivit. Așa că azi cred că misiunea mea e s-o însoțesc, cu dragoste necondiționată, în toate rătăcirile ei și s-o ajut, de fiecare dată, să învețe ceva din ele.Sunt o iubită mai bună pentru că înțeleg că o relație matură nu se clădește când fiecare încearcă să umple, prin celălalt, un gol, ci se construiește între doi oameni întregi, fiecare prin sine însuși, care își cunosc și acceptă umbrele și care aleg să stea unul lângă altul și să meargă de mână pe același drum. Iubesc mai conștient tocmai pentru că știu ce înseamnă să pierzi iubirea, apoi să refuzi iubirea și am ajuns la un punct în care nu mai am nevoie de certitudini și promisiuni de "totdeauna" și trăiesc dragostea cu mintea și sufletul treze, în mod asumat și cu înțelegerea faptului că nu există nicio garanție, niciodată.Sunt o fiică mai bună pentru că mi-am iertat părinții pentru toate greșelile pe care le-au făcut propriul lor proces de învățare despre ce înseamnă să fii un om și un părinte bun. Am învățat să îi iubesc și accept pentru ceea ce sunt și aduc în viața mea și să le înțeleg imperfecțiunile tocmai pentru că sunt profund conștientă de ale mele.La 34 de ani sunt un om împlinit nu pentru că am bifat căsuțele, ci tocmai pentru că nu am bifat suficient de multe încât să și învăț ceva din asta și să-mi dau seama că viața nu e despre "căsuțe". Am vise, dar nu mă mai atașez de ele. Am învățat să îmi stabilesc mai multe intenții și să-mi fac mai puține planuri. Sunt mai tolerantă cu propriile erori și neputințe. Știu acum să fiu mai prezentă și recunoscătoare pentru ceea ce este și mai puțin nemulțumită de ceea ce ar putea fi și nu este încă.Cred că fac și o să mai fac greșeli și am ajuns nu să le caut cu tot dinadinsul, că mi s-ar părea ușor masochist, însă măcar să fiu recunoscătoare pentru cele pe care le fac pentru că, la momentul ăla, nu sunt capabilă să văd mai mult și mai clar și să aleg măcar, dacă tot le-am făcut, să învăț ceva util din ele. Cred că diferența între o viață plină de regrete și una plină de lecții este atitudinea cu care ne uităm la alegerile noastre, la crizele care vin peste noi - le vedem ca pe niște oportunități de a mai învăța ceva sau ca pe niște abateri de la "drumul corect"? Eu acum nu mai cred că există "drumul corect" -cred  există doar o călătorie plină de experiențe, unele dulci și luminoase, altele amare și întunecate. Dar toate, toate, ne pot îmbogăți cumva, dacă le permitem s-o facă.De ziua mea, ăsta e gândul care mă urmărește - mulțumesc pentru toate crizele care au fost și care or să vină, pentru ce am învățat și pentru cum toate cicatricile mele mă fac un om mai "mare" decât eram acum un an, doi sau mai mulți și sper ca povestea mea să vă amintească să vă prețuiți un pic mai mult propriile crize, greșeli și rătăciri...