Sacru și profan - viața la extreme și sfânta cale de mijloc

Ce au în comun meditația și o petrecere cu muzică nebună? Viața sănătoasă și o băută cu prietenii? Rugăciunea și o glumă porcoasă? Liniștea unei zile petrecute în natură și agitația de la supermarket? O carte bună și o noapte în club?Toate nu sunt altceva decât nuanțe ale existenței. Uneori mi se pare că Viața mi-a dăruit, ca fiecăruia dintre noi, o uriașă paletă cu mii și mii de culori din care pot alege să creez un tablou unic mie, irepetabil, ceva ce nimeni niciodată nu va putea reproduce exact la fel. Nu știu voi cum sunteți, dar mie îmi plac culorile. Nu vreau să mă îmbrac în fiecare zi în aceeași culoare și nici să trăiesc în fiecare zi același tip de experiență. Și dacă știu ceva în momentul ăsta al vieții mele este că atunci când ultima mea zi pe Pământ se va sfârși o să las în urmă un tablou foarte colorat.Mi se mai pare că Paletarul ăsta pe care l-am primit are un spectru foarte larg - de la cele mai profane experiențe pe care mi le-aș putea imagina până la cele mai înălțătoare. Sigur, există și culori care nu îmi plac și pe care nu aș vrea să le văd în Tabloul Meu - drogurile, violența de orice fel, abuzul - experiențe pe care nu aș vrea să le trăiesc vreodată. Pe de altă parte există culori care îmi plac prea mult și am descoperit că e foarte ușor să exagerez cu o anumită culoare. De prea multe ori mi-am forțat limitele muncind pentru că îmi plăcea prea tare ceea ce făceam și i-am neglijat pe cei dragi. Tot de multe ori am exagerat cu mâncarea bună (și kilogramele în plus) sau am cheltuit în exces pe lucruri care, mi-am dat seama mai târziu, nici măcar nu-mi erau de folos sau de care m-am plictisit repede.La fel ca mine, oamenii din jur par să aibă culori favorite în Paletarele vieților lor. Unii iubesc petrecerile, alții solitudinea, unii sunt aproape obsedați de bani, alții resping cu dispreț orice are legătură cu lumea materială, unii sunt complet dezinhibați, alții excesiv de pudici. Pentru unii grătarul și berea sunt mari plăceri ale vieții și nu prea știu când să se oprească, alții s-au jurat că n-o să mai pună vreodată gura pe carne iar și sunt aproape indignați dacă le oferi un șpriț când vin în vizită. Unii ascultă Heavy Metal până le crapă timpanele, alții nu pot să trăiască decât pe acorduri Zen.De prea multe ori Tablourile noastre se încarcă în exces cu o culoare sau alta, până ajungem să fim consumați de un anume stil de viață și uităm cât de frumos și complex e curcubeul care ne-a fost dăruit.Dintre toate direcțiile în care spectrul ăsta de experiențe pare să se întindă, două mi se par relevante și-mi trezesc tot felul de motive de mirare - materialismul și spiritualitatea extreme. Într-un mod bizar, oamenii care aleg una sau alta dintre direcțiile astea par să o respingă cu vehemență pe cealaltă.Cunosc oameni atât de prinși de lumea materială încât experiența sacrului nu pare să mai aibă vreun loc în viețile lor. Am un cunoscut, antreprenor, foarte muncitor și mare inițiator de afaceri noi care întruchipează stereotipul materialisto-hedonist. Când l-am întrebat la un moment dat care e principala lui motivație în a munci atât de mult ca să construiască un adevărat lanț de business-uri - mi-a spus că marea lui pasiune în viață e să facă bani. Atât. Asta îl animă, asta îl face să muncească 18 ore pe zi. Sigur, îi plac și mâncarea, mașinile, femeile frumoase. E un tip carismatic, inteligent, care a terminat două facultăți și un masterat, cu o energie debordantă, într-o agitație continuă, supraponderal și veșnic încercănat. Nu găseste timp să citească vreo carte, să stea în natură sau să facă orice altceva pentru sufletul lui, fără vreo consecință materială. Orice moment în care nu "produce" pentru el e un moment pierdut.La antipod cunosc oameni care resping orice are legătură cu lumea materială. Mănâncă raw-vegan, nu beau niciun fel de alcool, practică compasiunea și cred în iubire ca forță universală, stau ore întregi în meditație, consideră că banii sunt ochiul dracului și vorbesc cu tristețe de "inconștiența" unora precum amicul meu de mai sus care "umblă prin viață ca un somnambul". Cu toate astea nu se retrag într-o mănăstire și nici nu se dedică sihastriei - au soți, soții, copii - și se simt veșnic obosiți de îndatoririle vieții de familie și inadaptați într-o lume care pare mânată mai degrabă de spectrul materialismului decât de valorile spirituale. Sunt oameni care trăiesc conștienți de conexiunea fiecăruia din noi cu fiecare, de legătura noastră indisolubilă cu natura și cu Ceva mai mare decât oricare dintre noi (putem să-i spunem Dumnezeu, Univers sau oricum altcumva) și deseori descoperă o dimensiune cu adevărat înălțătoare a vieții care i-ar putea inspira pe cei din jur. Din păcate aceeași deschidere spre sacru îi face obtuzi la tot ce este prea "teluric". Pentru oamenii ăștia o petrecere cu prietenii sau o seară de glume la bere sunt experiențe inutile, ba chiar dăunătoare. Își fac din spiritualitatea lor un turn de fildeș în care nimeni nu îi poate ajunge și deseori încep să manifeste un soi de "aroganță spirituală" cu care îi judecă și resping pe cei care fac altfel de alegeri decât ei.Între astea două extreme există ceea ce eu cred din suflet a fi sfânt - calea de mijloc.Conexiunea cu Ceva mai Înalt și conexiunea cu cei din jur nu mi se par incompatibile. Râsul zgomotos al unei seri de jucat Dixit și tăcerea sublimă a unui moment de rugăciune sunt culori minunate ale aceluiași Paletar - viața mea. Îmi place berea, îmi plac și smoothie-urile verzi pe care le face Viorel din frunze de cove proaspăt culese. Îmi plac bancurile și petrecerile dansante, iubesc să mă cuibăresc de una singură cu o carte bună sau să mă pierd într-o meditație până nu mai știu unde începe și unde se termină corpul meu. Nu mă plictisesc niciodată să cunosc oameni noi, mă bucur mereu de dragostea și familiaritatea câtorva dragi de suflet. Îmi place să conduc mașina pe betoanele orașului, ador senzația nisipului alb sub tălpi și mugetul oceanului. Am învățat să fac bani și să-i apreciez pentru ceea ce-mi pot dărui prin ei, nu am nevoie de nicio răsplată materială când simt că pot sa ajut sau să fac o diferență în viața cuiva.Pământul și Cerul sunt două fațete ale aceleiași monede. Sus și jos, material și spiritual - sunt toate parte din ființa complexă care suntem - asta simt și cred. Cred că niciunul dintre noi, indiferent ce culori am alege să punem în Tabloul ființei care vrem să devenim, nu avem dreptul să judecăm culorile pe care le aleg alții. A spune că un fel de a trăi e bun și altul e rău e ca și cum ai spune că unele culori sunt mai frumoase decât altele. Eu cred că fiecare culoare are frumusețea ei și că puține culori sunt cu adevărat incompatibile. În sfârșit, mai cred că Tabloul Vieții n-a fost menit să fie pictat doar în câteva nuanțe. Voi ce credeți?