Cum am mai crescut în patru ani de viață nouă

Acum patru ani am ajuns în noua noastră casă, după 14920 de km, 36 de ore și 3 avioane. Cu 3 valize mari și una foarte mică. Și 38 de cutii pe drum, cu toată viața noastră din România. Aveau să treacă 6 luni până au sosit cutiile. Când în sfârșit au venit toate, nici nu mai știam exact ce era în ele și ne-am dat seama cu uimire că nu ne lipsise nimic. Atunci am învățat că în 3 valize pot încăpea de fapt trei vieți de om, că atașamentul nostru de lucruri e deseori o povară și certitudinea că “ne trebuie” e o iluzie. Am mai învățat multe lucruri în cei patru ani care au trecut de-atunci.

Am mai scris un articol după primul an, care a fost, din multe puncte de vedere, cel mai greu. Reflecțiile de atunci rămân valabile. Acum, după patru ani, aș mai adăuga două - legate, dar și un pic diferite de cele de atunci.

Gândește-te ce (și de ce) vrei, nu ce nu mai vrei

Când am luat decizia de a pleca din România, imediat după Colectiv, aveam un copil nou-născut și o listă lungă de lucruri pe care nu le mai voiam, nici pentru viața noastră, nici pentru viața ei. E tare ușor să iei decizii mari în momente de furie, dezamăgire sau durere. E foarte ușor să știi ce NU mai vrei. E foarte ușor să fugi. Ne-a luat câțiva ani de conversații profunde, reflecție și introspecție ca să schimbăm perspectiva, să definim ce ne dorim și abia apoi să alegem conștient dacă și unde să plecăm. A pleca dinspre ceva ce nu mai vrei nu e niciodată o garanție că vei ajunge într-un loc bun pentru tine.

Cum o să recunoști binele dacă nu te-ai oprit niciodată să te gândești cum arată el pentru tine?

A defini exact ce vrei e ca un mușchi care se antrenează în timp. Pentru mine a început cu a defini valorile importante pentru mine. Ăsta e un exercițiu pe care îl reiau la câțiva ani, pentru că am descoperit că ordinea valorilor esențiale se modifică în timp - unele devin mai puțin importante și apar alte noi și e important să știi care dintre valorile tale are mai mare “greutate” într-un moment sau altul al vieții tale.

Poți începe cu două întrebări fundamentale:

Ce principii vreau să onorez în viața mea? Ce valori, atunci când le trăiesc, îmi aduc bucurie și sentimentul că sunt “așezată” pe dinăuntru?

Câteva dintre cele esențiale mie fost Libertate, Integritate, Învățare, Autenticitate, Blândețe sau nevoia de a crea un Impact pozitiv în locul în care trăiesc.

Dacă ești atent, o să observi că uneori se activează valori noi, care cer decizii noi. De exemplu am observat în primul an după mutare că a apărut în lista mea de valori o foarte mare nevoie de Siguranță - o valoare care nu fusese niciodată prea importantă pentru mine. E foarte multă instabilitate când începi o viață nouă și, cu toată dragostea mea pentru Libertate, la un moment dat incertitudinea a fost prea mare și Siguranța a urcat în topul valorilor. Așa că am luat decizii în consecință - am renunțat pentru o vreme la ideea de a lucra pe cont propriu și am ales să lucrez într-o companie cu oameni care mi-au plăcut, unde am putut să fiu de folos și care mi-a oferit siguranța de care aveam nevoie. Apoi, după trei ani, viața a intrat pe un făgaș mai stabil și nevoia de siguranță a scăzut, iar cea de libertate a crescut din nou. Abia atunci m-am simțit capabilă din nou construiesc un proiect al meu, de la zero. Așa s-a născut Vertical Development Institute.

Te poți gândi și tu la momente din viață în care valori până atunci importante au alunecat în background și altele le-au luat locul? Poate când ai schimbat un job? Sau te-ai căsătorit? Sau ai devenit părinte?

Cred că e tare util să ne oprim să facem din când în când un “inventar” al valorilor noastre, un fel de re-aliniere interioară. În absența lui, ne putem trezi că trăim în virtutea inerției, respectând principii în care nu mai credem de vreo zece ani și întrebându-ne de ce ne simțim nefericiți.

Ceea ce mă aduce la a doua întrebare.

Cum știu că îmi trăiesc valorile? Cum mă simt? Ce fel de decizii iau? Și cum îmi dau seama când nu mi le (mai) trăiesc?

Pentru mine congruența se simte ca un fel de liniște interioară. Simt că gândurile îmi sunt aliniate cu emoțiile și cu comportamentele. Deciziile pe care le-am luat din acel loc de liniște interioară au fost cele pe care nu le-am regretat nicio clipă. Ca și cuplu, am aplicat principiul ăsta pentru decizii comune importante. De exemplu decizia de a deveni părinți. Am stat mult de vorbă despre motivele fiecăruia pentru a vrea un copil și apoi despre valorile în care credem și pe care le vom aduce în rolul nostru de părinți. Am avut nenumărate momente în ultimii șapte ani în care mi-am și ne-am mulțumit pentru acele discuții de la început, pentru că ne-au ajutat de fiecare dată când am avut decizii importante de luat pentru copilul nostru - în ce loc vrem s-o creștem? La ce școală vrem s-o ducem? Ce fel de reguli sunt importante în familia noastră zi de zi și unde putem fi flexibili? Experiența mea de mamă este mult mai ușoară când caut să mă simt în congruență cu valorile mele în modul în care îmi cresc copilul.

În schimb, de câte ori îmi încalc sau mi se încalcă valorile simt o durere aproape fizică. O nevoie de a reacționa, de a mă lupta sau de a fugi. În timp, tot făcând exercițiul ăsta al valorilor am început să nu mă mai pot minți. A devenit tot mai greu să fac compromisuri pentru că acel sentiment de tensiune interioară, de ‘nealiniere’ nu mă lasă.

Ultimii patru ani mi-au demonstrat, mai mult ca niciodată, cât de important e să-ți știi valorile și să alegi să trăiești în acord cu ele. Și m-au mai învățat ceva.

Sinele tău nu e solid, nici static. TU ești de fapt o multitudine de personaje, vechi și noi. Maturizarea e decizia de a te trezi în fiecare zi curios de ce și pe cine vei mai descoperi azi în tine.

În familia noastră avem o vorbă când e vorba de preferințe culinare. De câte ori copilul spune: “Nu-mi place mâncarea asta!” noi îi amintim: “Nu-ți place acum. Peste 3 luni sau 6 sau un an s-ar putea să-ți placă. Gusturile se schimbă. Tu te schimbi. Niciunul dintre noi nu rămânem la fel mereu.”

Pe lângă faptul că ne-a ajutat să creștem un copil care a descoperit de nenumărate ori că într-adevăr gusturile i s-au schimbat, și în consecință e foarte deschisă să încerce mâncăruri noi (sau să le încerce din nou pe cele care nu i-au plăcut prima oară), ideea asta că nu suntem într-un singur fel și nici nu rămânem la fel ne-a ajutat să navigăm cele mai grele momente ale ultimilor patru ani și să creștem enorm din asta.

Când am ajuns în Australia m-am apucat de doctorat - o experiență academică care n-a semănat cu absolut nimic din ce am experimentat vreodată înainte. În primul an nu am putut lucra pentru că am fost complet acaparată de efortul imens de a pricepe ce înseamnă să faci cercetare, cum scrii academic într-o limbă care nu e a ta și care sunt cele o mie și una de reguli ale unui sistem care-ți este complet nefamiliar. Toată identitatea mea profesională (de care nici nu știam cât sunt de atașată) s-a prăbușit complet. M-am simțit, la modul cel mai propriu, proastă. Am simțit că am ajuns la limita capacității mele intelectuale și fiecare articol științific pe care îl citeam fără să reușesc să înțeleg mare lucru era ca un zid de care creierul meu întins la maxim se lovea iar și iar. Dureros. Cu fiecare lovitură eram tot mai nesigură de mine și tot mai speriată că ceva foarte grav mi se întâmplă. Alis cea inteligentă, un burete care învăța orice cu ușurință, un creier care făcuse, ani de zile, conexiuni rapide și produsese idei noi, dispăruse cu desăvârșire. În locul ei era o Alis confuză, care nu pricepea nimic și pe care nu voiam s-o accept.

Apoi, într-o seară, mi-a căzut sub ochi o postare a Simonei Tache, în care recomanda cartea “Flori pentru Algernon”. Dacă n-ați citit cartea asta, vă rog eu, citiți-o! E o experiență atât de profundă încât nici n-o să mă apuc să încerc s-o descriu. Fără a intra în detalii, povestea aceea, când am citit-o, am simțit că e fix despre mine și momentul în care treceam. Inteligența mea era o chestie pe care o crezusem solidă și care, dintr-o dată, mi-am dat seama că e fluidă. Ceva ce credeam că “sunt” și ceva ce mi-am dat seama că doar “am”, în anumite contexte și condiții.

Am acceptat că experiența doctoratului a scos la iveală o “Alis proastă” (s-o numim Alis P.) care poate sta bine mersi alături, în interiorul meu, de “Alis deșteaptă” (Alis D.) pe care o luasem de bună toată viața mea. Ba chiar m-a făcut să mă gândesc că poate astea două părți din mine pot lucra împreună. Alis D. i-a transmis lui Alis P. că orice om normal se poate simți prost în fața unui tsunami de informații noi. Alis D., care, după cum am constatat cu uriașă ușurare, nu dispăruse de tot - a încurajat-o pe Alis P. să citească încă un articol și încă unul. Și să își dea voie să înțeleagă doar 30%. Să se bucure când data viitoare înțelegea 40%. Și să facă un pas și încă un pas până când a venit ziua în care a înțeles tot. Și Alis P. a putut atunci să ia o pauză și s-o invite iar în joc pe Alis D.. Iar doctoratul s-a transformat încet dintr-o corvoadă într-o aventură care mi-a schimbat complet viața. Anul trecut, când l-am terminat, i-am mulțumit în gând lui Alis P.. Că n-a renunțat, că nu s-a dat bătută, că dat cu capul de zidul ăla până a trecut prin el. I-am mulțumit, fiind, în sinea mea, recunoscătoare că n-o s-o mai văd prea curând. Dar m-am înșelat.

Foarte recent am regăsit-o pe Alis P. într-un cu totul alt context. când dragul și talentatul meu Viorel și-a mutat micul restaurant dintr-o locație în alta. Ne-am gândit noi că nu poate fi atât de greu să pui niște galerii pe un tavan fals pentru niște draperii decorative. Și că nu are rost să chemăm oameni să ne ajute pentru că, desigur, cât ar putea fi de complicat să văruiești o cameră și să montezi niște rafturi metalice pe perete? Sunt lucruri elementare pentru o mulțime de oameni. Unii oameni își fac singuri case, om putea și noi să punem niște dibluri!

Ei bine, după ce am reușit să stricăm niște pereți (și un pic tavanul) am acceptat că sinele cel mai inteligent al fiecăruia dintre noi nu-i de găsit atunci când încercăm, separat sau, și mai grav, împreună, să facem vreo treabă care necesită chiar și cel mai mic spirit practic - orice din categoria DIY (do it yourself) pur și simplu nu e de noi. Am decis să chemăm oamenii care chiar se pricep la treburile astea și să ne vedem fiecare de ce știm să facem cel mai bine. Un pic jenați de propria prostie. Dar și amuzați de cât de caraghioși (și distructivi) pot fi Alis P. și Viorel P., mai ales când se întâlnesc în același loc, în același timp.

Am acceptat cu ocazia asta că pot fi deșteaptă și proastă. Uneori în același timp. Pot fi generoasă și egoistă - unori la interval de 10 minute distanță. Pot fi infinit de răbdătoare și a doua zi înspăimântător de arțăgoasă. Pot fi înțeleaptă uneori și alteori enervantă, cicălitoare și îngrozitor de încăpățânată. Spune prietena mea, Valerie Livesay , o cercetătoare minunată care studiază ce putem învăța din cele mai rele momente ale noastre: “Sinele nostru e ca un spectacol de teatru. Toți suntem o multitudine de personaje. Unele ne plac mai mult, altele mai puțin, pe altele nici nu vrem să le vedem. Unele apar pe scenă neinvitate și acaparează toată piesa, spre marea noastră oroare. Nu are rost să ne luptăm cu toate personajele astea. Are însă rost să le cunoaștem, să le descoperim cu respect și curiozitate. Toate, TOATE, au ceva să ne învețe.”

Alis P. m-a învățat să fiu modestă. Să-mi recunosc limitele. Să cer ajutor când nu pot sau nu știu. Mi-a amintit că e ok să nu fiu într-un singur fel, e ok să mă schimb și să cresc.

Voi ce personaje aveți prin teatrul sinelui vostru? Ce gusturi vi s-au schimbat? La ce opinii, pe care le credeați adevăruri absolute, ați renunțat? Cum creșteți din cele mai penibile, grele, ciudate, dureroase ipostaze ale voastre?

Hai c-am scris mult. S-au făcut patru ani de la ultimul articol în limba română și-mi era dor să scriu în limba mea. Observ că îmi e mai greu să-mi găsesc cuvintele decât îmi era atunci. Dar e ok și asta. Trebuie doar să mai scriu unul, și încă unul. Dacă o sa mai am câte ceva de spus. Și dacă voi o să aveți chef de citit.

Dacă vreți să ne și vedem și să mai învățăm împreună, tot în limba noastră, am programat trei workshop-uri în lunile următoare. Primul este chiar despre Valori și Misiune Personală. Sunt în zile de marți, în care sunt conștientă că va fi ceva mai greu să vă rupeți două ore doar pentru voi. Însă le-am pus intenționat în zi lucrătoare, și nu în weekend, pentru că vreau să-mi onorez valoarea numită “timp și joacă cu fetița mea”. Și pentru că prea mulți oameni mi-au spus că a-și face timp pentru ei e un lux, iar dezvoltarea personală rămâne mereu pe ultimul loc, după sarcinile de la birou. Iar eu aș vrea să ne amintim că noi suntem importanți, și poate merită să ne oprim 2 ore într-o zi de marți, să ne gândim la cine suntem și de ce facem tot ceea ce facem. Iar dacă nu puteți ajunge, dar totuși vreți să vă înscrieți, vom înregistra workshop-ul și veți primi toate resursele, ca să-l urmăriți când aveți un pic de timp.