Neîncrederea noastră cea de toate zilele...

Michael Clancy era un fotograf din Tennessee pe care USA Today l-a angajat în 1999 să imortalizeze o operație intrauterină de corectare a unei malformații spina bifida. Bebelușul se numea Samuel. Sarcina avea 21 de săptămâni. La finalul operației, când medicii se pregăteau să așeze la loc uterul mamei, lăsându-l pe micul Samuel să crească frumos până la termen, copilul a făcut ceva extraordinar - a scos mâna din uter și l-a apucat pe medic de deget. Fotografia acelui moment a făcut înconjurul lumii.

Am văzut demult această imagine și m-am gândit, și atunci ca și acum, la miracolul care este viața noastră și la cum suntem pur și simplu "programați" din pântecul mamei să construim legături unii cu alții, deschiși, curioși, încrezători. Mă întreb mereu, și în fiecare zi găsesc noi și noi răspunsuri, ce ne face să pierdem conexiunea asta, încrederea, să devenim temători, suspicioși, mereu în alertă, mereu pregătiți pentru următoarea dezamăgire care, inevitabil, vine ca o profeție auto-împlinită? Ce ne face să încetăm să mai întindem mâna și să ne mai deschidem inima? Cum ajungem să vedem viața ca pe un război și pe ceilalți ca pe niște permanente amenințări?

"Dacă te-ai fript cu ciorbă sufli și-n iaurt" zice o vorbă din bătrâni. Aș spune că e o vorbă înțeleaptă dacă n-aș avea nenumărate argumente împotrivă. Dacă cumva acel moment în care te-ai fript avea alt sens? Dacă trebuia să te învețe ceva? Dacă lecția asta a neîncrederii cronice nu e lecția potrivită? Dacă descoperi că e pur și simplu stupid să sufli în iaurt?

Cu toții suntem de acord că venim pe lume deschiși și fără bariere în relațiile cu ceilalți. Nimic nu se poate compara cu naturalețea și candoarea cu care copiii oferă încredere și dragoste fără a-și pune vreo clipă problema că vor suferi. Însă într-o lume a adulților care au pierdut demult inocența copilăriei, suferința vine inevitabil. Și de acolo, de la prima dezamăgire, de la prima palmă, de la prima ceartă, de la prima rană sufletească începe drumul inexorabil spre neîncredere.

Într-un an am norocul să întâlnesc câteva sute de oameni la cursuri. Să petrec o zi sau două alături de ei. Pe mulți ajung să îi cunosc. Aflu despre familiile lor, despre speranțele lor, despre temerile lor. Pe unii am ocazia să îi revăd. Unii îmi devin prieteni. Nu sunt doi la fel. Însă marea lor majoritate au ceva în comun - neîncrederea.

Îi văd în dimineața primei zile. Ușor suspicioși. Parcă le aud gândurile: "Cine-o mai fi și asta și ce-o mai vrea de la noi?". Pe mulți compania îi trimite la curs fără să le explice foarte bine ce caută acolo. De multe ori îi întreb: "Și ce vă doriți voi pentru voi din cursul ăsta? Ce v-a adus aici, în afară de mailul de la HR?" De fiecare dată încep să râdă. Știu că mailul ăla e principala lor motivație de a veni. Asta pentru că puțini dintre ei cred, chiar de la început, că experiența le va fi utilă. Sau că vor descoperi ceva nou despre ei. Sau că într-adevăr, după două zile, vor fi un pic altfel decât erau când au venit.

De multe ori mă uit la oamenii din sala de curs și mi se pare că sunt ca niște flori. La început stau îmbobocite, prea timide să-și arate culorile. Figuri serioase. Zâmbete controlate. Atitudini "profi". Încet, când se văd udate cu energia venită dintr-o inimă complet deshisă încep și ele să se deschidă. Și, Doamne, ce culori frumoase au! Lacrimi. Răsete. Mărturisiri. Oamenii se arată în toată frumusețea lor atunci când li se oferă căldură, autenticitate și încredere necondiționată. Cel mai valoros exercițiu al vieții mele este să am, în fiecare zi, încredere fără margini în câte 15 oameni care mă privesc circumspect, așteptându-se la orice dar nu la asta.

Uneori exercițiul ăsta este și epuizant. Uneori ajung seara acasă și mă întreb de ce oare trebuie să fie atât de greu. De ce oare nu înțelegem că atitudinile noastre nasc răspunsuri pe măsură. Că bunătatea, blândețea, căldura primesc înapoi bunătate, blândețe și căldură iar suspiciunea, teama și zidurile creează în ceilalți, surpriza!!, suspiciune, teamă și ziduri.

Când îi întreb de unde le vine neîncrederea majoritatea îmi răspund: din suferințele anterioare. Din dezamăgiri. De la oameni în care am crezut și care ne-au trădat.

Când îmi expun convingerea că toți oamenii sunt, fundamental, buni și luminoși, văd sprâncene ridicate. Și nu mă mir. Cu toții am cunoscut oameni care păreau să fie orice, numai buni și luminoși nu. Dar oamenii ăia au fost și ei copii, nu? Au avut și ei lumină pe care și-au pierdut-o pe drumul spre maturitate.

Neîncrederea e ca un cancer. Naște și mai multă neîncredere. În fuga noastră nebună din calea dezamăgirii reușim, paradoxal, să ne creem și mai multe dezamăgiri, pe care apoi le trecem la capitolul "confirmări" - "Vezi? Am făcut bine că n-am avut încredere. S-a dovedit că X era șarlatan/egoist/rău". Dar oare chiar s-a dovedit? Sau cumva am fost victima unei profeții autoîmplinite?

Acum mai bine de 40 de ani un psiholog de la Harvard, Robert Rosenthal a dat un test de inteligență unor copii de gimnaziu și, după ce a tras la sorți câteva nume, le-a spus profesorilor că acei copii aveau un potențial extraordinar și vor excela în anul care vine. Copiii n-au știut niciodată că profesorii aveau vreo așteptare de la ei, iar profesorii n-au știut că sunt parte din vreun experiment, ci l-au crezut pe Rosenthal pe cuvânt. Rezultatul? Acei copii au excelat. Chiar au devenit cei mai buni din clasă în anul următor. Cum e posibil? Răspunsul e simplu: profesorii i-au ascultat un pic mai atent, le-au predat mai mult, i-au corectat cu mai multă blândețe, le-au pus mai des întrebări, le-au cerut părerea, i-au luat în serios - toate astea pentru că au avut încredere în ei. Iar copiii au înflorit.

Din păcate a existat și experimentul invers în care copii aleși arbitrar și etichetați ca fiind "cu probleme" chiar au început să aibă probleme de comportament.

Încrederea naște încredere și suspiciunea naște suspiciune. E atât de simplu. Și atât de greu de trăit zi de zi.

Ne închidem porțile sufletului și nu lăsăm pe nimeni să intre de teamă să nu fim răniți. Paradoxal, exact teama asta ne creează și mai multă suferință. Iar suferința asta, generată de neîncredere, mi se pare uneori o adevărată epidemie. Văd nenumărați oameni care se chinuie pe ei înșiși într-o încercare disperată de a se proteja de toate relele și răii lumii ăsteia. În fuga lor de ceilați se izolează, își limitează prieteniile și interacțiunile se judecă pe sine și îi judecă pe alții și se mint că neîncrederea îi face invulnerabili când de fapt tot ce obțin e singurătate și tristețe.

Când toată lumea e o capcană iar viața devine un efort de a nu fi prins și rănit, existența își pierde farmecul. Bucuria, spontaneitatea, autenticitatea devin un lux. Conexiunile profunde între oameni devin o raritate. În schimb ne fabricăm măști de toate felurile - "profesionistul", "bărbatul", "mama", "managerul" - în spatele cărora ne ascundem sufletele rănite și îngropăm copilul din noi, cel care nu vrea decât să se joace, să întindă mâna spre ceilalți fără teamă. Oare cât va mai dura până vom începe să acceptăm cu adevărat că noi suntem creatorii existenței noastre? Că primim înapoi exact ceea ce punem în relațiile cu alții? Că ceilalți au o nevoie la fel de mare de conexiune ca și noi? Că neîncrederea nu e un zid de protecție, ci un o stâncă rece și golașă pe vărful căreia ne condamnăm la o inexorabilă singurătate?

Doar câteva întrebări și o temă de gândire pentru voi...