Montessori prin ochii unei mame - mituri și adevăruri

De când a venit Edna în viața noastră, mi-am promis să mă țin departe de orice polemici pe subiecte legate de creșterea copiilor. Ca fiecare părinte, am opiniile mele, am făcut și fac anumite alegeri pe care le-am considerat cele mai bune pentru copilul meu, însă sunt conștientă că alegerile mele sunt doar atât - alegeri. Nu sunt adevăruri absolute, nu sunt "bune practici" și nici rețete de urmat pentru alți părinți. Cred că există multe moduri frumoase și conștiente de a educa un copil și că nu există unul singur care să fie "cel mai bun".

Acest articol este o excepție parțială de la regula mea auto-impusă de a nu-mi exprima păreri pe zona de parenting. Intenția lui este să clarifice, pentru care nu au încă o opinie pe subiect (pentru că, se știe, cei care au deja un punct de vedere nu și-l vor schimba prea ușor, în nicio direcție) ce este și ce nu este pedagogia Montessori. Perspectiva mea este cea a unui părinte bine documentat. Nu am făcut studii formale Montessori și sunt departe de a fi o expertă - îmi bazez observațiile pe evoluția fetiței mele și experiența mea de mamă a unui copil educat în spirit Montessori nu doar la grădiniță, ci și acasă, încă de la naștere.

Am decis să scriu pentru că în seara asta am citit pe Facebook o postare a unei cunoștințe, care povestea o experiență neplăcută pe care a avut-o cu băiețelul ei la un atelier pentru copilași de 2-3 ani, unde copiilor li se impuneau niște activități etichetate "montessori" într-o rutină forțată și plictisitoare. Percepția acelei mămici și comentariile la postarea ei s-au dus în direcția "montessori e depășit/plictisitor/înseamnă să pui copiii la banda de producție", iar treaba asta m-a mâhnit. Nu e prima dată când citesc opinii ale părinților dezamăgiți sau revoltați, al căror singur contact cu "montessori" a fost în medii în care acest cuvânt e folosit ca o etichetă pentru tot felul de abordări care n-au nimic de-a face cu ceea ce înseamnă această metodologie de fapt.

Din păcate, "Montessori" nu este marcă înregistrată. Oricine poate folosi această etichetă pentru orice - pentru că vinde, pentru că sună "cool" sau pur și simplu pentru a induce în eroare părinți dornici de experiențe educaționale diferite pentru copiii lor. Ca să verificați dacă o grădiniță este într-adevăr acreditată Montessori trebuie să vă asigurați că are acreditare de la "AMI" - Asociația Montessori Internațional - și că educatorii care vor lucra cu copiii voștri au trecut prin programul de formare AMI pentru grupa de vârstă la care vor preda (1-3 sau 3-6 ani). E important să știți că un educator Montessori acreditat trece printr-o formare de ani de zile, aproape cât o facultate - o formare costisitoare, cu examene grele și extrem de riguroase. De multe ori acești educatori au și studii superioare de psihologie, făcute înaintea formării Montessori. Educatorul este cel care face cu adevărat diferența în sistemul Montessori - nu materialele, nu cuburile, nasturii sau alte "jucării montessori" folosite ca momeli pentru a stoarce bani de la părinți.

Cum am ajuns la Montessori?

De mai bine de un deceniu încoace, meseria mea mi-a dat ocazia să interacționez cu un număr extrem de mare de adulți - vreo zece mii la ultima numărătoare - în contexte de învățare sau coaching. Am lucrat cu oameni din multe culturi, nu doar de la noi - vasta majortate profesioniști cu poziții de leadership în diverse companii. În timp, am început să văd tipare, să observ comportamente disfuncționale sau eficiente și să aflu, în coaching, și poveștile din spatele acestor comportamente. Vorbesc cam 150 de zile pe an în săli de training despre psihologie și neuroștiință și mi-am făcut o misiune din a ajuta adulții să devină mai conștienți de ei înșiși pentru a putea apoi să aibă relații mature și productive cu cei din jur, la birou și dincolo de el.

Preocupată să înțeleg mai bine cum funcționează maturii, am fost de mult interesată și de psihologia copilului și care e procesul prin care unii cresc echilibrați și alții disfuncționali. Am trecut eu însămi prin procese de terapie, ca să-mi înțeleg și vindec trecutul și să pot să fiu un adult cât mai matur emoțional și conștient în viața mea. În cursurile mele, cu mult înainte să devin mamă, am ajuns, recurent, la subiectul "copii" și "care e impactul nostru ca părinți" și mi-am dat seama câți adulți suferă pentru că, în copilărie, n-au avut așezate niște fundații sănătoase pentru viitorul lor Eu de la maturitate. Din momentul în care am decis să și am un copil, am citit tot ce mi-a căzut în mână despre educație și etapele dezvoltării unui creier de la momentul zero până la maturitate.

Punând cap la cap toate lecturile și toate experiențele adunate în timp, am ales abordarea Montessori aproape firesc, pentru că am rezonat profund cu modul în care această femeie, Maria Montessori (un personaj absolut remarcabil, prima femeie medic din Italia, absolventă cum laudae împotriva unui întreg sistem care nu voia fete la facultatea de medicină și devenită mai târziu aproape un erou național), a înțeles copiii acum mai bine de 100 de ani, fără RMN sau alte mijloace sofisticate de cercetare, ci doar observându-i, cu răbdare infinită, cum învață și se dezvoltă în mod natural.

Am ales Montessori pentru că este, de fapt, un mod de a privi copiii, nu o colecție de cuburi și cubulețe, materiale de lipit sau construit sau cine știe ce alte artefacte educaționale.

Ce este Montessori?

Maria Montessori a observat că cei mici au motivație intrinsecă pentru a învăța și a experimenta cu lumea din jur, că folosesc orice obiect din mediul lor pentru a descoperi ceva nou. A fost fascinată să constate că există în copii o forță vitală care îi îndeamnă să-și testeze limitele permanent, să încerce lucruri noi și să exploreze lumea din jur, încercând în permanență să devină din ce în ce mai independenți  - iar jocurile și poznele lor nu sunt deloc "random" - toate au în spate o ordine, niște nevoi fundamentale și etape de dezvoltare pe care ea le-a descoperit rând pe rând și le-a notat conștiincios (există perioade fertile pentru simțul ordinii, pentru motricitate, pentru independență, pentru limbaj și, mai târziu, pentru gândire conceptuală).

De fapt, a constatat ea, dacă sunt lăsați în pace, copiii se pregătesc instinctiv, pas cu pas, pentru a deveni adulți - când sunt bebeluși, pe măsură ce li se mielinizează nervii și capătă control asupra propriului corp, se luptă să-și folosească corpul tot mai bine (prind la nesfârșit obiecte, trag de orice, bagă în gură ca să exploreze, cad și se ridică de mii de ori). Apoi vor să mănânce ca noi, să ajute la treburile casnice, să facă tot ceea ce fac oamenii mari. O fac stângaci, creează haos în jurul lor, desigur, însă motivația din spate e atât de firească și sănătoasă, încât Montessori și-a propus să creeze spații în care cei mici să poată exersa, în siguranță, abilitățile pentru lumea reală.

Montessori înseamnă în primul rând să-ți respecți copilul, să fii atent la semnalele pe care ți le dă, la ce îl interesează și să vii în întâmpinarea acelor interese creându-i spațiul și oportunitatea de a încerca și a eșua, de a-și depăși limitele. Înseamnă să te dai în spate și să îl lași pe el să-ți arate ce are nevoie să învețe. Înseamnă și să îl tratezi ca pe un om întreg, plin de potențial, să îi vorbești convins că te înțelege, să nu faci pentru el lucruri pe care le poate face singur și să ai răbdare să-l lași să descopere cum poate deveni o ființă independentă.

Mituri și adevăruri despre Montessori

1. Montessori e plictisitor, pune prea mult accent pe "arts and crafts" și jucării din secolul trecut - FALS

Maria Montessori lua copiii în serios. Ea vedea în spatele jocurilor lor o activitate care, pentru ei, e extrem de importantă, o pregătire instinctivă pentru viață. De aceea, obiectele pe care le punea la dispoziția copiilor erau unele cât mai apropiate de viața reală și care îi provocau să își exerseze capacitățile. Ea considera că nu e nevoie să îi ținem pe copiii ocupați cu tot felul de artificii pentru că ei au oricum o mulțime de "treabă" învățând să fie oameni. De aceea azi, în mediile autentic montessori, copiilor li se oferă, spre exemplu, instrumente muzicale adevărate ca să facă muzică, nu jucării de plastic cu butoane care scot sunete fără ca cel mic să poată înțelege sau influența în vreun fel funcționarea lor.

Într-o clasă montessori sunt o mulțime de rafturi cu tăvițe cu tot felul de "jucării" - fiecare, în sine, o activitate intersantă pentru copil, ceva care îi provoacă mintea, dar și mânuțele și coordonarea fizică. Copiii sunt liberi să aleagă și se plimbă de la un raft la altul plini de interes.  O să vezi copiii care răsfoiesc cărticele la colțul de citit, cineva care strânge masa, altcineva care rezolvă un puzzle și încă un altul care tocmai a descoperit cum să încuie și descuie singur un lacăt. Dacă intri într-o clasă montessori, e liniște pentru că cei mici sunt ocupați cu activitățile pe care și le-au ales - nu vezi urmă de apatie sau plictiseală, dar nici haos sau zgomot excesiv. Asta în condițiile în care adulții intervin destul de puțin în activitățile copiilor.

Montessori nu e doar despre "a face cu mâinile". Există multă atenție acordată limbajului sau abilităților cognitive. Copiii au acces la o mulțime de cărți, învață lucruri despre lume - animale din diferite colțuri ale planetei, cum arată oamenii de pe diferite continente, mijloace de transport etc (vorbesc acum de grupa 1-3 ani, la grupa de 3-6 aceste cunoștințe devin mult mai complexe - copiii sunt familiarizați cu noțiuni de geografie, matematică, scriere/citire - totul sub forma acelorași "jucării/materiale" pe care mereu și le pot alege singuri).  În echipa educațională există mereu o persoană care le vorbește doar în engleză (copiilor nu li se predă nimic, doar prind limba din zbor și ajung să se înțeleagă la fel de bine cu educatoarea care le vorbește engleză ca și cu celelalte).

Un mediu "montessori" este un spațiu sigur, liniștit, armonios, ne-zgomotos, în care copilul are libertate de mișcare iar timpul în aer liber este sfânt, în fiecare zi. Adulții din jur observă mult și intervin puțin. Copilul este lăsat să încerce lucruri, conform abilităților lui din acel moment. Când abilitățile lui cresc, educatorii îi oferă alternative noi, mai complexe, de activități și îl lasă mereu să aleagă. Nu i se predă, nu este împins, educatoarea e un ghid și partener de dialog, copiii sunt tratați cu blândețe și respect. Nimeni nu e obligat să doarmă/mănânce/facă o activitate pentru că "trebuie".

O mențiune aparte la acest capitol. Montessori nu folosește tehnologia în educația preșcolarului. La grădiniță nu există tablete sau ecrane de niciun fel. În general părinții care își aduc aici copiii sunt dintre aceia care cred că ecranele ar trebui păstrate pentru mai târziu, însă, dacă ești de altă părere, nimeni nu te împiedică să-i dai acasă acces la tehnologie copilului tău, în limitele pe care le consideri sănătoase.

2. La Montessori fiecare face ce vrea - nu există structură, nu există disciplină sau responsabilitate - FALS

Rar mi-a fost dat în viața mea să văd un mediu mai vesel, și în același timp calm și disciplinat, decât o clasă de grădiniță Montessori. Copii de 1-3 ani se joacă fie separat, fie împreună - fiecare își alege activitatea pentru că au multe opțiuni, există o rutină a clasei care creează solidaritate -  toți pun masa și mănâncă împreună, participă la pregătirea mâncării (au tăietoare speciale cu care își pot felia singuri fructe sau brânză), strâng farfurioarele și le clătesc la chiuvetele amenajeate special pentru ei în clasă.

La grădinițele Montessori copiii mănâncă cu tacâmuri reale, pe măsura lor, folosesc pahare de sticlă și când unele, inevitabil, se sparg, au ocazia să învețe cum se pot coordona mâinile când dai cu mătura, dar și responsabilitatea de a strânge după tine dacă ai făcut mizerie. Copii mai mari și mai mici mănâncă independent - indiferent câtă mizerie se face. Fiecare are ocazia să-și folosească lingura și să rateze gura de câte ori este nevoie - educatorii sunt acolo doar să îi susțină și să îi ajute pe cei foarte mici sau pe cei care cer în mod expres ajutor. După o lună- două de grădiniță majoritatea, chiar și cei mici de un an și un pic - sunt capabili să mănânce independent și tare mândri de asta, fără să-i fi forțat sau împins nimeni.

La fel și cu îmbrăcatul -  fiecare se îmbracă singur (după puteri și cu ajutor de câte ori e nevoie sau cere) - își alege hăinuțele din sertarul propriu, poate pune pantalonii pe dos sau pantofii invers și nimeni nu îl cicălește sau corectează permanent. În timp, toți învață să se îmbrace corect. La 2 ani și jumătate un copil se poate îmbrăca din cap până-n picioare (inclusiv șosete, pantofi, geacă) - fără ajutor și fără ca cineva să fi tras de el să facă asta și tot singur poate folosi toaleta. Singura rețetă - Trial and error/acceptare/libertate să încerce - luni de zile.

Somnul este o invitație, dar nu o obligație. Copiii se pot trezi când vor ei și sunt invitați să se joace separat și încurajați să vorbească pe ton scăzut și să respecte somnul colegilor lor.

Toți respectă regula "pe rând" când sar pe trambulina din curte și, când unul dintre ei o uită, educatorul îi amintește de fiecare dată cu răbdare. Pentru că sunt de vârste diferite, cei mici învață rapid regulile clasei privindu-i pe cei mari - nu e nevoie de prea multe "lecții" și cicăleală. Disputele sunt rezolvate cu blândețe, copiii nu aduc la grădiniță jucării de acasă și astfel multe conflicte inutile sunt evitate iar ora de sosire la grădiniță e clară și fermă, astfel încât cei mici să-și înceapă ziua împreună și clasa să nu fie dată peste cap de cei care întârzie.

Montessori înseamnă limite clare și extrem de multă libertate în interiorul lor.

3. Montessori e prea serios, copiii nu sunt lăsați să fie copii - FALS

Grădinițele Montessori sunt locuri în care copiii sunt văzuți cu totul, ca oameni întregi, fiecare cu personalitatea și unicitatea lui și sunt respectați ca atare. Li se vorbește cu blândețe, pe ton normal, nu "pițigăiat". Li se explică regulile logic și sunt invitați să participe, ca cetățeni cu drepturi depline, la viața clasei. Li se cere permisiunea să fie luați în brațe și niciun adult nu le invadează spațiul personal fără voia lor.

Educatoarele nu sunt privite ca o autoritate de temut, ci mai degrabă ca partenere, ca prietene mai mari și de încredere și puncte de reper către care copiii merg pentru ajutor când au nevoie, consolare când s-au lovit sau pur și simplu dragoste când au nevoie de o îmbrățișare.

În clasele Montessori se râde mult. Educatoarele citesc copiilor (fără să oblige vreodată tot grupul să participe - cei care preferă alte activități sunt liberi să le facă), cântă împreună iar joaca în curte e prilej de bucurie pentru toată lumea. La Montessori nu se consideră că cineva trebuie să lase "copiii să fie copii" pentru că nu se consideră că a fi copil e o condiție de inferioritate - copiii sunt pur și simplu ființe umane, cu nevoile și interesele lor, și tot mediul grădiniței de gândit să îi trateze ca atare.

Așadar copiii de aici se joacă cu aceeași poftă ca și copiii de oriunde. Singura diferență este că adulții nu se comportă ca niște șefi ai copiilor, ci ca niște parteneri de drum.

4. Pentru că nu folosește calificative și nu încurajează competiția, Montessori nu îi pregătește adecvat pe copii pentru viață - FALS

Educatorii Montessori nu-ți vor spune niciodată dacă al tău e mai frumos/deștept/bun decât ceilalți. Nici copiilor nu le vor da vreodată feedback evaluativ și nici nu-i vor compara între ei - "bravo, ce bine ai făcut" sau "stai la colț, ești obraznic" sau "Ionel uite ce bine a făcut, tu, Georgel, de ce nu faci?"-  lipsesc cu desăvârșire din mediile montessori autentice. Tot cu desăvârșire lipsește șantajul emoțional: "dacă faci aia, primești ailaltă".

Și feedbackul pozitiv, și cel negativ omoară motivația intrinsecă. La Montessori, copiii sunt încurajați pentru eforturile lor, li se mulțumește pentru contribuții, însă niciun moment nu simt presiunea să "dea bine" în fața adulților sau colegilor. Serbările tradiționale în care copiii trebuie să "performeze" în fața părinților lipsesc din grădinițele Montessori. Ele sunt înlocuite cu eventimente de familie, în care părinții sunt invitați să facă activități împreună cu copiii - pus de murături toamna, cântat colinde împreună - mari și mici -  de Crăciun, mers în excursii cu toții cât e vara de lungă.

Ce primești în schimb ca părinte este, o dată la 6 luni, o evaluare extrem de minuțioasă a propriului tău copil în comparație cu el însuși și cu o serie de indicatori de dezvoltare specifici vârstei lui. Am fost uimită la prima evaluare a Ednei de complexitatea acestor evaluări. Am înțeles unde era copilul meu, față de norma vârstei, din punct de vedere al dezvoltării cognitive, limbajului, motricității, abilităților sociale, independenței personale - și sub fiecare capitol mare de dezvoltare erau 15-20 de sub-indicatori - comportamente specifice și măsura în care le demonstra pe fiecare. A fost o evaluare mai clară și relevantă decât multe evaluări corporatiste pe care mi-a fost dat să le văd. Nici nu aș fi avut nevoie să știu cum se descurcă ceilalți copii - mi-a fost foarte clar unde este al meu și ce am eu de făcut s-o susțin în continuare. În plus toți părinții participă periodic la cursuri organizate de grădiniță - învățăm despre metodă, despre psihologia copilului și despre cum putem duce și acasă principiile aplicate în grădiniță și cum putem fi niște parteneri autentici pentru cei mici.

Discuțiile astea individuale cu fiecare părinte și educația adresată deopotrivă adulților și copiilor, aduc claritate familiei și elimină o mulțime de energii toxice care în mod normal apar din egourile părinților sau competițiile dintre copii. În plus, necomparându-i între ei, Montessori le permite să-și păstreze motivația intrinsecă, să continue să încerce și să greșească fără teama de a fi judecați, să facă lucruri pentru că își doresc, nu pentru că trebuie și să crească având încredere reală în forțele proprii și cu convingerea că și ceilalți sunt valoroși. Copiii sunt relaxați să colaboreze cu ceilalți pentru că nu au nimic de demonstrat. De multe ori sunt mai îndrăzneți în a-și testa limitele și a face lucruri aparent foarte "avansate" pentru vârsta lor - tocmai pentru că nimeni nu le creează false limitări spunându-le "ești prea mic să încerci asta" și nici "ți-am spus eu" când nu le iese. Între ei se creează relații frumoase și pot fi prieteni pentru că nu trebuie să concureze pentru atenția sau laudele unor adulți.

Dacă am văzut ceva în toți anii mei de trainer în companii este că adulții crescuți în medii hiper-competitive (cum suntem majoritatea) au dificultăți uriașe de a construi echipe funcționale iar costurile pentru organizații sunt incalculabile. Nimic nu distruge cultura organizațională mai repede decât ego-ul unor angajați care lucrează pentru a-și proteja stima de sine fragilă, în loc să lucreze pentru a crea ceva cu sens pentru ei și valoros pentru colegi și organizație. Companiile investesc sume uriașe să-și învețe angajații că comunice și să colaboreze -deseori cu succes limitat (pentru că tarele care vin din copilărie se rezolvă prin terapie, nu prin training). Nu mai spun despre costurile psihologice pe care le suportă niște adulți mereu nesiguri, mereu alergând să demonstreze ceva cuiva, mereu în căutarea validării externe și a căror stare de bine interior este indisolubil legată de succesul exterior pe care-l obțin cu trudă și stres.

Aș mai adăuga un singur lucru aici, apropo de temerile celor care cred că Montessori nu pregătește copiii pentru viață - câțiva dintre oamenii educați montessori care au reușit să străbată prin lume sunt Larry Page și Sergey Brin, Jeff Bezos, Gabriel Garcia Marquez, prinții William și Harry sau Julia Child. Pentru că orice cauzalitate e de fapt complexă, nu înseamnă că ei au reușit (doar) pentru că au trecut prin educația montessori, însă backgroundul lor rămâne o invitație la reflecție pentru cei care resping montessori fără drept de apel. Aici aveți și un articol cu perspectivele câtorva dintre cei menționați mai sus: http://www.businessinsider.com/tech-innovators-who-went-to-montessori-school-2014-3

5. Copiii educați în grădinițe Montessori nu se vor adapta la școala tradițională - PROBABIL ADEVĂRAT

Dacă alegi Montessori, marea suferință pe care o ai este că nu prea mai vrei să-ți dai copilul la școala tradițională. Copilul montessori e independent, vrea să meargă la baie când îi vine să facă pipi, nu când a sunat clopoțelul, se așteaptă să fie inclus în conversații, are puncte de vedere, e obișnuit să se miște prin clasă și să își urmeze interesele, nu să stea în bancă cu mâinile la spate. Copilul montessori are probabil așteptări mai apropiate de ale unui adult - să fie tratat cu respect, să i se ceară părerea, să poată decide pentru el însuși. Iar ție, părintele care trăiește zi de zi cu un astfel de copil, probabil toate astea ți se par deja normale.

În plus, copiii învață la Montessori să scrie și să citească de pe la 4-5 ani - tot natural, tot fără să fie forțați, doar pentru că li se pun la dispoziție niște materiale intuitive pe care, când sunt pregătiți, încep să le folosească- deci să facă bastonașe la 7 ani s-ar putea să le fie dificil. Sunt încă departe de momentul în care trebuie să iau decizii legate de școală, însă îmi pot imagina că pentru acești copii școala tradițională ar fi un șoc. Poate nu unul de netrecut - cu o învățătoare înțeleaptă și deschisă la minte și părinți răbdători și încurajatori - dar cu siguranță o trecere deloc simplă.

6. Montessori e scump - PARȚIAL ADEVĂRAT

O grădiniță Montessori acreditată e în general mai scumpă decât o grădiniță particulară tradițională - în primul rând pentru că are costuri uriașe cu formarea educatorilor. Din fericire, nu e nevoie să-ți duci copilul la o grădiniță montessori ca să aplici acasă, fără niciun ban, filozofia asta. Culmea, un copil crescut montessori are nevoie de mai puține "accesorii" - mai puține jucării foarte scumpe și pline de butoane, mai puțină tehnologie prea devreme, când  el încă învață kinestezic și are nevoie să experimenteze lumea prin simțuri, nu printr-un ecran. Pentru a încorpora în educația copilului tău înțelepciunea Mariei Montessori e nevoie de ceva  foarte important, totuși - e nevoie ca tu, adultul, să fii dispus să-ți vezi copilul ca pe un individ independent, capabil și plin de resurse. E nevoie ca tu să nu te mai poziționezi în rolul de profesor și să-i permiți copilului tău să-ți arate ce are nevoie în diferitele lui etape de dezvoltare. E nevoie să renunți la multe frici - de mizerie, de accidente - să devii prezent și atent și să creezi spații sigure în care totuși să existe foarte multă libertate de a greși și a încerca din nou. E nevoie să renunți la comparații, presiuni și proiecțiile tale despre cine ar trebui să devină copilul tău și să-i dai voie să fie ceea ce este.

Am scris mult. E o perspectivă personală, desigur subiectivă. Acest articol nu este o recomandare, ci doar o împrărtășire a experienței mele de mamă, care sper să mai risipească ceva ceață din jurul conceptului "Montessori", să clarifice percepții și să inspire părinții interesați de educația non-tradițională.