Exercițiul absenței sau cum fugim din viața noastră
"Trăiește clipa", "Singurul moment e Acum" și diverse variațiuni pe aceeași temă apar aproape în fiecare zi pe Wall-ul meu de Facebook. Și probabil și pe al vostru. Majoritatea ne declarăm, oficial cel puțin, inspirați de citate de genul ăsta - "da, ar trebui să ne bucurăm mai mult de prezent!", "Da, ar trebui să ne facem mai mult timp pentru lucrurile care contează!". De la "Da-ul" ăsta declarativ și Like-ul aferent pe Facebook până la a trăi efectiv în prezent este însă o mare, mare distanță.
Unul din puținele lucruri care încă mă mai mâhnesc în viața mea acum este să văd cu câtă asiduitate practică oamenii exercițiul absenței din propria existență. Uneori mă întristez când îi văd cum, după un exercițiu de meditație în timpul unui curs, deschid ochii și primul impuls este să pună mâna pe telefon și să verifice repede dacă nu cumva s-a prăbușit lumea și a explodat compania în cele câteva clipe de liniște în care ei au stat cu ochii închiși și au fost conectați doar cu ei înșiși.
Mă întristez și când, după o alergare în parc, mă odihnesc pe o bancă ascultând muzică de relaxare sau ciripitul păsărilor și văd pe banca alăturată un cuplu cu o fetiță de vreo 5-6 anișori care aleargă de colo colo în timp ce părinții stau unul lângă altul fără să-și vorbească, fiecare cu ochii în propriul telefon. Fetița mai culege de pe jos o frunză, se repede să le-o arate părinților bucuroasă de mica ei descoperire și e întâmpinată de priviri absente, un "da da" îngânat pe pilot automat, iar adulții se întorc rapid în bula lor virtuală neobservând pur și simplu dezamăgirea micuței care se simte ignorată. Mai târziu aceiași adulți se vor întreba poate, cum făcea deunăzi o clientă de-a mea a cărei fiică are 20 de ani și abia mai vorbește cu maică-sa - "Ce s-a întâmplat cu copilul meu? De ce nu pot comunica cu ea?".
Mulți adulți suferă de un soi de deficit de atenție chiar când e vorba de momente în care și-ar dori foarte mult să fie cu totul prezenți. E ca și cum ne-am antrenat mintea atât de tare să fugă din prezent, să se refugieze în tot felul de gânduri și griji care țin de trecut sau viitor, încât am devenit incapabili să rămânem conectați la singurul timp care chiar există - Acum.
Am uitat să respirăm, am uitat să ne privim în ochi, să ne jucăm cu copiii și să ne pierdem în jocul lor fără să ne gândim la altceva și nemânați de un simț al datoriei, să mergem pe stradă și să privim cerul, să îi ascultăm cu adevărat pe ceilalți când ne vorbesc, să avem timp pentru tandrețe, pentru un sărut, pentru o mângâiere sau pur și simplu să stăm de vorbă cu cei dragi.
Trăim ca în filmul "Click" în care Adam Sandler primește o telecomandă magică care cu care își poate pune viața pe fast forward și poate "sări" peste toate momentele care nu îi plac. Mai sunt 6 luni până la marea promovare la birou - Zapp! - a ajuns acolo! Copiii sunt mici și ar vrea să mai crească odată să scape de pamperși și de citit povești în fiecare seară - Zapp! - au mai trecut 7 ani! Zapp! - copiii sunt la casa lor! Zapp! - a ajuns Director General! Zapp! - a ieșit la pensie. Zapp! - e bătrân și viața s-a terminat și nici nu știe ce și de ce a trăit - nevasta îl părăsise de mult iar copiii nu prea îi vorbeau pentru că nu era niciodată cu ei. Cam ăsta e filmul lui Sandler și cam ăsta începe să fie filmul multora dintre noi.
Trăim pe pilot automat, mâncăm pe pilot automat, intrăm în relații și ne căsătorim pe pilot automat pentru că de, "ăsta e pasul firesc dacă tot suntem de atâta timp împreună", ne îngropăm în rutină - serviciu, supermarket, casă, teme, somn și iar de la capăt. Nu mai știm când am ajuns de acasă la birou și de la birou acasă pentru că am condus mașina pe pilot automat și tot pe pilot automat suntem în marea parte a zilei între ședințe, mailuri, taskuri, deadline-uri, o criză ici, o enervare dincolo, veșnic nemulțumiți de ceea ce avem și veșnic în așteptarea unui "bine" sau a unei "liniști" care nu par să mai vină vreodată. Părinți de weekend și nici atunci, soți când apucăm, prieteni când mai avem timp că "toți suntem ocupați". Și da, recunoaștem că ar trebui să schimbăm ceva, să facem ceva dar ghici ce? Nu avem timp!!
Nu avem timp de noi, de copiii noștri, de oamenii pe care îi iubim. Nu avem timp să trăim, dar avem timp să trimitem mailuri. Oricât de mult m-aș strădui îmi e foarte greu să nu simt tristețe. E ca și cum m-aș vedea înconjurată de trupuri din care sufletul a plecat de mult - și nici măcar nu-l poți învinui. Ce suflet ar vrea să mai stea într-un corp care e veșnic ocupat și se agită de dimineața până seara convins că ceea ce face e important și spunându-și că o să aibă timp pentru el, sufletul, când toate celelalte "task-uri" o să fie rezolvate?
Sufletelor noastre nu le pasă de proiecte, de promovări, de call-uri și de meeting-uri. Și nici sufletelor copiilor noștri nu le pasă prea tare că le-am cumpărat cea mai frumoasă jucărie dacă nu avem niciodată timp să ne jucăm cu ei. Sufletele vor să trăiască aici și acum, prezente, să respire aerul curat, să se bucure de soare, să iubească, să râdă și să se joace. Din păcate noi suntem prea ocupați și prea absenți ca să mai ascultăm ce vor sufletele noastre.
Postul ăsta e un pic trist pentru că și eu în seara asta sunt un pic tristă. Mă copleșește uneori performanța cu care oamenii își exercită absența. Mi-e drag să văd oameni vii, veseli, care trăiesc, nu doar viețuiesc. Și tocmai de asta, când îi văd absenți îmi vine să-i zgâlțăi un pic, să-i trezesc, să le amintesc că au un suflet care abia îi așteaptă să se întoarcă înapoi în propria viață.