Despre Coaching pe bune

Citeam zilele trecute un articol al Iulianei Alexa, redactorul șef al revistei Psychologies. Am rezonat foarte tare cu opiniile ei despre impostura în coaching și invitația la a face alegeri informate când e vorba de piața asta care, la noi, e încă extrem de pestriță. Ce mi se pare mie că lipsește din articolul ei este o recomandare despre cum te poți informa - dacă ești un potențial client de coaching -  și cum poți alege conștient un coach sau un program de coaching cu adevărat valoros.

În cei 10 ani de când sunt trainer și vreo 5 ca și coach profesionist - am auzit tot felul de păreri și m-am lovit, nu o dată, de o mulțime de prejudecăți când e vorba de coaching. În companii e un cuvânt folosit foarte des, sună "cool", însă rareori conceptul este cu adevărat înțeles și aplicat așa cum ar trebui. Coaching-ul este confundat cu o mulțime de lucruri - cu feedback-ul (pentru mulți manageri ideea de a face coaching nu înseamnă altceva decât a-i spune angajatului, pe ocolite, ce nu face bine), cu training-ul (mulți cred că e doar un mod interesant de a da sfaturi și sugestii), cu mentoring-ul sau consilierea (desori se presupune că un coach trebuie să fie mai experimentat decât coachee-ul său și să îi transmită acestuia din experiența lui) sau cu terapia (care oricum, din păcate, este încă un subiect tabu pentru mulți dintre noi).

În afara zonei corporate, unde conceptul este măcar cunoscut și are cât de cât o imagine pozitivă, situația e și mai tristă. Ceea ce se numește piața de "life coaching" e plină de "coachi" care promit rețete magice pentru fericire, pretind că dețin secretul prosperității sau prezintă ideea de coaching de parcă ar fi un fel de panaceu pentru toate suferințele potențialilor lor clienți. Mai mult decât atât, există o mulțime de oameni care își doresc să urmeze o formare în coaching pentru că se simt blazați în actuala lor carieră, au o idee vagă despre faptul că "le-ar plăcea să lucreze cu oamenii", vor să-i ajute pe alții ca o fugă de la a se lăsa ei înșiși ajutați, au citit câteva cărți de dezvoltare personală și li se pare că a deveni coachi le-ar aduce repede foarte mulți bani.

În tot acest amalgam a devenit tare dificil să-ți mai dai seama dacă și ce anume ar putea fi cu adevărat valoros când e vorba de coaching.

Acum mai bine de 8 ani, am început să-mi doresc să învăț despre coaching pentru că voiam o modalitate de a-i ajuta mai mult pe participanții la cursurile mele. Eram deja trainer, lucram într-una din companiile mari de training de la acel moment, vedeam în fiecare an câteva sute de participanți la cursuri și simțeam că simpla transmitere de informație, de "rețete de comportament", nu era foarte eficientă. Îmi doream să-i provoc la reflecție, să-i ajut să înțeleagă de ce fac lucrurile pe care le fac, nu doar să învețe 5 pași pentru a le face mai bine. Citisem despre coaching și înțelesesem că este o artă a conversației care poate face exact asta - să ajute interlocutorul să se vadă din altă lumină, să conștienizeze patternuri, să-și schimbe convingeri și să-și găsească răspunsuri și, mai apoi, să aleagă noi comportamente mai eficiente - la birou sau acasă.

La momentul respectiv am încercat să văd ce program serios de formare în coaching aș putea găsi și, în căutările mele, am nimerit într-un context foarte asemănător cu ceea ce descrie Iuliana Alexa în articolul ei - o sală mare cu oameni (veniți acolo din dorința de a înțelege mai multe) și un domn cu un accent britanic forțat care perora o serie de clișee despre cum viața ți se poate transforma prin coaching și despre cât de mulți bani poți face ca și coach. Scepticul din mine s-a activat rapid și am fugit mâncând pământul. Mai mult, o perioadă am fost atât de dezamăgită încât am abandonat complet ideea de coaching, convinsă că e doar un alt concept zornăitor și lipsit de conținut, o altă modă pasageră.

După vreun an am avut ocazia să particip, împreună cu colegii mei de la acea vreme, la un curs de coaching ținut de Sir John Whitmore, unul din părinții conceptului la nivel mondial. Au fost 2 zile al căror impact asupra mea a fost extraordinar și rămâne la fel de puternic și azi. Am văzut un om de aproape 80 de ani, cu vitalitatea cuiva de două ori mai tânăr, care vorbea însuflețit de ceea ce nu pot numi altfel decât "o misiune". Misiunea lui era să ne ajute să conștientizăm că a fi coach nu înseamnă un set de tehnici și nici o rețetă pentru îmbogățire, ci e un mod de a trăi. Coachingul, ne-a spus John, este o artă a conversației, a non-judecății, este capacitatea de a susține un alt om să descopere în el resurse pentru a evolua, este un parteneriat, este un exercițiu de încredere și integritate. Coachingul este un mod de a fi, poate fi un stil de conducere sau chiar o filozofie de parenting. Este capacitatea oricăruia dintre noi de a fi alături de un altul, acceptându-l așa cum este și convinși fiind că are un potențial extraordinar pe care poate încă nici nu și l-a explorat. Coaching-ul este un mod de a valorifica potențialul uman. Coachingul nu este ceva ce faci, ci ceva ce ești. Cum mi-a spus, ani mai târziu, o clientă de-a mea, "coach-ul ar trebui să fie cineva "de nedezamăgit", cineva în fața căruia să poți fi tu, complet vulnerabil, știind că vei fi ascultat fără judecată și că ți se vor pune acele întrebări pe care nu ai fost în stare să ți le pui singur".

Îmi amintesc și acum energia extraordinară pe care o emana acest om, o legendă în lumea coachingului, care stătea în fața noastră smerit, zâmbitor, ascultându-ne răbdător întrebările și dornic să ne inspire să fim niște oameni mai buni și mai conștienți. N-a încercat să ne convingă să devenim coachi urmând școala lui, nu ne-a spus nimic despre câți bani se pot câștiga din asta, nici măcar n-a vrut să ne învețe vreo tehnică fantastică cu care să "luminăm" mințile clienților noștri. Ne-a pus în schimb să ne scriem pe hârtie valorile personale și să ne punem niște întrebări foarte serioase despre cine suntem noi și în ce credem. Ne-a îndemnat să ne gândim la care ar putea fi sensul vieții nostre - misiunea noastră personală - un exercițiu pe cât de simplu pe atât de revelator pentru mine la vremea respectivă.

Am plecat de la cursul lui Whitmore convinsă că vreau să învăț mai multe despre coaching, că m-ar face un trainer mai bun și poate chiar și om mai bun. Și tot atunci mi-am dat seama că, de fapt, aveam nevoie de coaching pentru mine, nu pentru alții.

Acel moment a fost și începutul unui proces personal de transformare, care a a durat mai bine de 3 ani, a implicat luni de terapie și niște decizii foarte grele și dureroase pe care a trebuit să le iau. Atunci am învățat că nu pot să ajut pe nimeni dacă nu am curajul să mă confrunt mai întâi cu mine însămi.

Am revenit la coaching după am făcut mai întâi ordine prin mine. Au urmat încă doi ani de formare, apoi acreditarea internațională. S-au strâns, în 5 ani de practică intensă, peste 100 de clienți și peste 1500 de ore. E încă foarte puțin față de cât știu eu că mai am de învățat.

La fel ca și mine, în România există coachi care au trecut prin ani de formare și care își practică meseria cu seriozitate și responsabilitate. Ne întâlnim deseori la clienți, ni se întâmplă să colaborăm pe diferite proiecte și să ne recomandăm unii pe alții atunci când un client caută un coach cu anume expertiză (de exemplu eu recomand deseori pe cineva expert pe coaching-ul de carieră, care nu este zona mea de expertiză).

Atunci când faci coaching "pe bune", cum îmi place mie să spun, știi și când e cazul să tragi linia și să-i recomanzi clientului tău terapie. Am învățat, într-o formare de Time Line Therapy, niște tehnici de lucru cu emoții negative din trecut - nu le-am folosit niciodată în lucrul cu clienții mei pentru că nu sunt psiholog și nu cred că am pregătirea necesară. Am în schimb, de mult timp, o colaborare minunată cu doi psihoterapeuți (absolvenți de psihologie și de formări de ani de zile în psihoterapie, membri în Colegiul Psihologilor) - pe care îi recomand clienților care simt că au nevoie de vindecarea unor răni din trecut. Ca și client, nu m-aș duce niciodată la un coach care îmi promite că îmi va "rezolva" traume din trecut. Coaching-ul nu este despre vindecare, ci despre accesarea unor resurse din prezent. Psihoterapia de ocupă de aflarea cauzelor și procese de vindecare. Fiecare dintre acestea două are rolul său și ar trebui practicate de profesioniști pregătiți special pentru asta.

Cred din suflet în valoarea pe care coaching-ul o poate aduce în viața și cariera cuiva, dacă vine la momentul potrivit și e practicat profesionist. Din punct de vedere business, este investiția în oameni cu cel mai mare return on investment. Programe serioase de MBA includ coaching-ul în curricula lor. Există din ce în ce mai mult interes pentru a cerceta și măsura impactul pe care un proces de coaching îl poate avea.

Din punct de vedere personal, un coach serios și bine pregătit poate fi un ajutor într-o mulțime de contexte -  luarea unor decizii de carieră sau de viață,  îmbunătățirea performanței, depășirea cu succes a unor perioade de schimbare sau pur și simplu un proces de dezvoltare personală și profesională.

Reputația îndoielnică pe care o are încă coaching-ul are mare legătură cu faptul că meseria asta încă e prea puțin reglementată. La nivel internațional există mai multe organisme de acreditare - Federația Internațională de Coaching - este cel mai important dintre ele. Atunci când cauți un coach sau un program de formare în coaching, primul pas ar fi să verifici dacă este acreditat de Federație. Pe site-ul ICF există lista completă cu coachii și școlile acreditate - inclusiv din România. Acreditarea nu este o garanție a calității, însă este totuși un criteriu important care poate să-ți indice cam câtă energie a depus coach-ul respectiv în formarea lui.

Un alt mod foarte eficient prin care clienții pot "filtra" calitatea unor experiențe de coaching este cerând recomandări de la persoane în care au încredere. Eu nu îmi aduc aminte de nici o situație în ultimii ani în care vreun client să fi ajuns la mine după un search pe Google. De fiecare dată altcineva m-a recomandat. Același lucru e valabil pentru mulți alți colegi de-ai mei de breaslă.

O ultimă sugestie pe care aș avea-o pentru cei care angajează un coach sau merg într-un program de formare ar fi să își folosească judecata și să aibă curajul să ceară ceea ce au nevoie sau să spună ferm și deschis dacă nu primesc ceea ce așteptau. Coaching-ul este un parteneriat bazat pe încredere - dacă clientul nu are curajul să dea feedback coach-ului sau formatorului - atunci nu putem spera ca reputația coaching-ului să se schimbe.

Până la urmă, cum spunea un coach mult mai experimentat decât mine, fiecare avem clienții pe care îi merităm. Aș adăuga și că fiecare client are exact coach-ul pe care îl merită. Sau pe care l-a ales cu ochii deschiși și mintea limpede.