Creștem copii sau ne creștem pe noi?
În curând se fac 9 ani de când am devenit mamă. Parcă ieri o plimbam în brațe în miez de noapte încercând în zadar să-i alin colicile. Azi, pantalonii cumpărați acum 3 luni îi sunt deja prea scurți și rochița prea lungă de vara trecută îi vine mai sus de genunchi. Azi mă uit în oglindă și descopăr noi fire albe și riduri la colțurile ochilor pe care nici nu le-as observa dacă nu ar fi ea, să-mi aducă aminte cu fiecare centimetru crescut că a mai trecut un pic de viață.
Timpul ne schimbă pe noi, adulții, în moduri subtile și ușor de trecut cu vederea. Copiii par că ne dau măsura adevărată a trecerii timpului și ne amintesc mereu că nu mai suntem chiar la fel. Însă, dincolo de schimbările exterioare, există altele, mult mai profunde, care nu se văd în oglindă. De nouă ani onorez un angajament pe care mi l-am luat pe viață. Eu, care am avut (și am încă) o nevoie viscerală de libertate, am acceptat să intru în singura relație din viața mea care știu că e cu adevărat “până ce moartea ne va despărți”. Moartea mea, desigur, pentru că alternativa e de neconceput. Și totuși, alternativa e acolo, prezentă la periferia conștiinței mele ca o umbră la care rareori îndrăznesc să mă uit direct, iar când o fac, suferința e instantanee și copleșitoare.
În momentul în care am decis să devin mamă am știut că accept posibilitatea unei dureri dincolo de imaginație. Desigur am sperat și sper în continuare că nu va trebui niciodată să o simt, însă simpla ei posibilitate îmi amintește constant că nu sunt nimic altceva decât un om: imperfect, vulnerabil, plin de frici și anxietăți pe care sunt sigură că nu le simțeam așa de intens pe vremea când aveam mult mai puțin de pierdut. Iubirea absolută, necondiționată, pe care o simt pentru copilul meu este deopotrivă un cadou imens și o măsură brutală a fragilității mele ca ființă umană. În același timp, iubirea asta e poate cea mai prețioasă fundație pe care pot să i-o dau în devenirea ei de om care acum își construiește Sinele care o va însoți, ridica și susține pentru tot restul vieții ei - mult după ce eu n-o să mai fiu aici s-o iubesc.
Uneori, copila care iubește școala și colecționează cărți, care e unul dintre cei mai empatici oameni pe care i-am cunoscut vreodată, care își adoră prietenii și-i ajută în orice fel posibil, care explică cu răbdare lucruri celor mai mici și visează să se facă profesoară (sau veterinar sau herpetolog), care numește fiecare plată din grădină, salvează fiecare gândăcel și păianjen și plânge de mila jucăriilor abandonate în parc de alți copii, mă testează.
“Dacă nu aș vrea să merg deloc la facultate, ce ai zice?” “Nimic. Te-aș susține să-ți găsești un drum care să te bucure și să-ți construiești o viață care să aibă sens pentru tine.”
“As vrea să fac un doctorat, să devin cercetător și să lucrez să salvez animalele pe care de dispariție. Ce zici?” “Sunt sigură că dacă ești perseverantă să-ți urmezi visele și dispusă să muncești suficient de mult o să poți să faci exact ceea ce va fi cu adevărat important pentru tine.”
“Dacă nu aș vrea să am propriii mei copii, ce ai zice?” “Nimic. Ți-aș respecta decizia pentru că tu vei fi stăpâna propriei tale vieți și ai dreptul să alegi cum să ți-o trăiești.”
“Dacă m-aș transforma într-un un om rău și m-aș purta urât cu tine, m-ai mai iubi?” “Da, te-aș iubi. Nu aș accepta comportamentul tău și ți-aș da feedback onest, dar te-aș iubi la fel de mult.”
“Dacă aș omorî pe cineva, m-ai mai iubi?” “Da, te-aș iubi indiferent ce ai face. Aș fi îngrozită de cum s-ar putea întâmpla așa ceva, dar iubirea mea pentru tine ar fi la fel.”
“Dar dacă eu nu aș fi fost, tu ai fi mai fost fericită?” “Da, cu siguranță aș fi fost fericită în alt fel. Eu am ales să invit un copil în viața mea, dar nu înseamnă că asta e singura alegere bună și nici că tu ești singura mea sursă de fericire. Aș fi putut avea o viață frumoasă în multe alte feluri și, chiar acum, am multe alte roluri în afară de a fi mama ta. Sunt recunoscătoare că ești aici și mă bucur enorm de tine și de noi, și în același timp sunt multe alte lucruri în viața mea care contează imens pentru mine - munca mea, prietenii mei, tatăl tău - iubitul meu.”
“Eu nu o să plec niciodată de lângă tine și tati. Vreau să fiu mereu aproape de voi.” “Eu cred că o să pleci când va veni timpul și treaba noastră cea mai importantă e să te ajutăm să gândești pentru tine, să ai încredere să mergi oricât de departe vei vrea și curajul să-ți găsești drumul char când o să te rătăcești. Noi o să fim aici oricând vei vrea să te întorci și în același timp e absolut ok să nu mai vrei să fii chiar așa de aproape de părinții tăi. Vei avea mulți alți oameni extrem de importanți în viața ta în afară de noi.”
“Nu vreau să muriți.” “Știu. Nimeni nu vrea să se despartă de oamenii iubiți. Dar moartea e parte din viață și nu putem fugi de ea.”
“Dar îmi promiți că o să trăiești foarte mult?” “Promit doar că o să am cât de multă grijă de mine pot ca să fiu sănătoasă și să am o viață cât mai lungă. Dar nimeni nu poate promite că o să trăiască mult - asta nu e în controlul nostru.”
“Te rog să te speli pe dinți înainte să terminăm de citit ultimul capitol din cartea asta.” “Dar eu vreau să mă spăl pe dinți după ce terminăm de citit. Tu de ce vrei să mă spăl înainte?” “Pentru că vreau să fii gata de culcare când terminăm de citit.” “Dar argumentul ăsta nu prea are sens - oricum o să fiu gata de culcare chiar dacă mă spăl pe dinți după ce citim. Eu vreau să mă spăl pe dinți la final pentru că dacă aș face-o acum m-aș grăbi și m-aș spăla mai superficial cu gândul la cartea care mă așteaptă, iar dacă mă spăl după, o s-o fac cum trebuie, fără grabă. Ce zici, argumentul meu e mai puternic decât al tău?” “Hmm, cred că argumentul tău e într-adevăr mai puternic. Sunt de acord să te speli pe dinți la final.”
Nimeni nu mi-a pus întrebările astea vreodată și probabil nimeni în afară de ea n-o s-o facă. Ea mi-a devenit cel mai riguros ‘antrenor de auto-cunoaștere’ - forțându-mă să mă observ constant și să mă văd din afară - indiferent dacă îmi place ce descopăr sau nu. De la ea am învățat enorm despre nevoia mea de control, care de multe ori ascunde groaza de durerea pierderii celor iubiți, și despre cum deseori le răpesc libertatea ca să mă scutesc pe mine (temporar) de spectrul suferinței. De la ea învăț curajul de a iubi și a da drumul; despre cum să fac pace cu sentimentul ăsta copleșitor de vulnerabilitate și tot ea mă ajută să descopăr smerenia acceptării că, orice aș face, nu pot s-o protejez de încercările pe care viața le are pentru ea. Ea mă ajută să văd cât de limitat e punctul meu de vedere și cât de iraționale sunt unele convingeri pe care le am. De la ea am învățat să mă iubesc un pic mai mult, să mă iert când greșesc (și cât de des greșesc!), să îmi pun la îndoială adevărurile și să mă întreb mai des: “Dar tu ce ce vrei să faci asta, fix așa, fix acum? Care e argumentul tău?”. Ea îmi amintește că nu pot evita să mă confrunt cu fragiltatea vieții, că a contempla propria moarte nu e deloc morbid, ci e o cale de a face pace cu impermanența și a fi mai prezent aici și acum.
Vorbim mult despre cum “creștem copii” și cum să-i ‘‘creștem mai bine” însă nu vorbim suficient despre cum ne cresc ei pe noi, dacă îi lăsăm și dacă suntem dispuși să ne întoarcem atenția în interior și să ne confruntăm cu acele cotloane întunecoase din noi înșine în care desori ne e teamă să privim. Cred că e foarte greu să ne vedem pe noi înșine din afară și ochii copiilor noștri (sau ai copiilor din viețile noastre, pentru că nu e musai să fii părinte ca să înveți despre tine de la copii) sunt poate una dintre cele mai clare (și mai dificil de acceptat) oglinzi pe care ni le dă viața. Copiii nu au învățat încă să-și cenzureze întrebările sau să-și ascundă trăirile, iar reacțiile lor față de noi sunt o constantă invitație la reflecție și la a face munca aia grea de creștere care ne dărâmă și ne reconstruiește mereu pe dinăuntru spre o versiune mai matură și mai conștientă a noastră.
Recent am pornit, alături de prietena mea, Valerie Livesay, un proiect numit Growing Humans (Crescând Oameni) prin care vrem să facem vizibilă și tangibilă munca asta interioară și s-o punem la dispoziția părinților, bunicilor, unchilor/mătușilor, profesorilor/educatorilor și oricăror altor adulți care susțin, din orice rol, creșterea copiilor. Cred din suflet (și există dovezi științifice solide) că propria noastră creștere interioară nu se termină niciodată și mai cred că evoluția noastră spre mai multă înțelepciune are un impact direct și imediat asupra creșterii copiilor pe care îi avem în grijă. Cred că dincolo de orice tehnici de parenting - care sunt extrem de utile în a ne ghida ce să facem sau ce să spunem în diferite situații - se află propria noastră maturitate, iar maturitatea asta nu este un dat - e un mușchi pe care îl putem antrena sistematic și din păcate nu prea există multe “săli” pentru genul ăsta de antrenament. Împreună cu Valerie, îmi doresc să creăm o astfel de “sală” - un loc unde adulții pot citi, asculta sau parcurge programe de învățare unde focus-ul nu este pe “ce să faci”, ci pe “cum să fii” în relație cu micii (sau mai marii) oameni pe care îi crești lângă tine.
Sper să ne adunăm cât mai mulți în ‘sala’ asta și să învățăm despre noi înșine unii de la alții și prin ochii copillor noștri. Eu una știu sigur că mai am enorm de învățat.
