Alegerea de a spune NU

De câteva zile îmi tot dau târcoale niște gânduri despre importanța lui NU în viețile noastre. Mă tot vizitează, difuze, frânturi de povești de familie, amintiri din momente de cotitură ale vieții mele. N-am reușit să le adun într-o țesătură coerentă până n-am citit în seara asta articolul Adinei Rosetti despre Munca Emoțională a Femeilor. Am rezonat profund un gând al Adinei: “Generația mea a fost probabil prima care a început procesul de eliberare din rolurile presetate, chestionând permanent acest statu-quo impus din exterior. În limbajul femeilor din generația mea au apărut alte noțiuni, până acum interzise sau total ignorate; îndrăznim să avem dorințe individuale, să căutăm împlinirea personală, să nu rămânem prizoniere în căsnicii nefericite și să tânjim după “a room of our own”. Dar toate astea vin la pachet cu un sentiment continuu și uriaș de vinovăție, mai ales când ne comparăm cu mamele și bunicile noastre – cele care ne-au dat totul. ”

La fel ca bunica Adinei, bunica mea maternă ne-a dat totul. N-am auzit-o vreodată spunând NU când oricare dintre noi, sau oricine din cercul de prieteni ai familiei, îi cerea ceva. Deseori am bănuit că oamenii profitau (cel puțin uneori) de inabilitatea bunicii de a refuza ceva cuiva. Musafiri se auto-invitau la o cafea și uitau să mai plece, deși era ora prânzului și știau că bunica gătea pentru o familie întreagă. Prieteni îi cereau lucruri cu împrumut, și nu le mai returnau vreodată, iar ea nu le cerea înapoi. Știam că pe bunica o supărau comportamentele astea, și mă întrebam uneori de ce nu spunea NU. Dar teama ei de a nu supăra sau dezamăgi pe cineva era mereu mai mare decât grija pentru ea însăși.

Pe de altă parte, pentru mine, copil fiind, generozitatea ei era balsam pentru suflet. În timp ce ambii mei părinți, medici amândoi, alergau pe la examene de specializare, încercând să-și construiască o carieră și să asigure confortul material pentru doi copii, bunica ne creștea pe mine și pe sora mea și era omul care avea mereu timp pentru noi. Bunica ne făcea clătite, indiferent cât ar fi fost de obosită. Nu ne lăsa să plecăm din casă cu haine necălcate. Și dacă aveam chef de povești era mereu disponibilă. Privind în urmă, am profitat de inabilitatea bunicii de a spune NU exact în timp ce o “certam” că nu pune mai multe limite în general, în relație cu alții. În același timp am văzut, ani la rând, cum spiritul ăsta de sacrificiu perpetuu și-a pus amprenta asupra acestei femei pe care am iubit-o enorm. A făcut-o mai tristă, mai obosită, a făcut-o să tânjească mereu după timp doar pentru ea - un timp care nu mai venea niciodată.

Odată cu trecerea anilor m-am observat pășind în direcție opusă. Undeva, cumva, probabil mai mult inconștient, mi-am promis că eu n-o să las pe nimeni să-mi fure timpul și libertatea. Și nici n-o să spun DA unor alegeri pe care le-aș face pentru alții, nu pentru mine.

Primul NU important de care-mi amintesc clar a fost la 16 ani, când, după ani de mers la olimpiade de matematică și presiuni să urmez o carieră tehnică, am știut că cifrele nu sunt pentru mine și că bucuria mea era în cărți iar curiozitatea mea în discuții cu oameni și întrebări despre cum funcționează mintea și emoțiile lor. Începuse de o săptămână clasa a 11-a, când am simțit că mă sufoc dacă mai stau la o singură oră de matematică, fizică sau chimie, din care mintea mea refuza să mai priceapă ceva. Cu un nod în gât, m-am dus acasă și le-am spus alor mei că vreau să mă mut la clasa de uman. Că vreau multe ore de limbi străine și psihologie. Și că vreau o facultate umanistă și nu am niciun interes pentru ASE sau Politehnică. Mă așteptam la o furtună și am fost șocată să mă simt ascultată, înțeleasă și susținută. Tata a mers la liceu și s-a luptat cu jumătate de cancelarie ca să mă mute. M-a mutat. Ultimii doi ani de liceu au fost cei mai frumoși pe care mi i-aș fi putut dori.

Momentul ăla m-a învățat că lecția lui NU e valoroasă. Mi-a arătat și ce cadou prețios poți face oamenilor dragi când primești NU-urile lor cu inima deschisă. Nu știu dacă aș fi avut curaj să mă lupt pentru dorința mea de atunci, sau pentru dorințele mele de mai târziu, dacă ai mei m-ar fi certat și ar fi încercat să-mi strivească primul NU.

Am învățat atunci că eu sunt responsabilă pentru viața mea și dacă vreau să mi-o fac frumoasă, trebuie să cer și nu mă pot aștepta să ghicească alții ce am eu nevoie.

În cei 25 de ani scurși de atunci, NU-urile conștiente au definit momentele mele de cotitură și de creștere. Am spus NU unor relații din care tot ce mai rămăsese era obișnuința și care ar fi continuat mult și bine pentru că rutina era confortabilă, chiar dacă drumul comun dispăruse de mult. Am spus NU unor job-uri în care nu mai eram fericită atunci când nodul din stomac din fiecare dimineață, în drum spre birou, a început să mă strângă și doară. Am spus NU unor prietenii în care mi-am dat seama că valorile noastre sunt prea diferite ca să punem avea cu adevărat încredere și un schimb de energie sănătos.

Fiecare NU a venit cu teamă. Dacă o să-mi pară rău de alegerea asta? Dacă o să vreau să mă întorc înapoi și n-o să mai pot? Dacă o să pierd o oportunitate/ o sursă de siguranță? Dacă n-o să mă descurc fără omul/relația/job-ul la care renunț? Dar fiecare NU conștient a venit și cu ușurare, cu o mare greutate dată jos de pe umeri. Și cu fiecare NU spus, următorul a fost un pic mai ușor.

În timp am DESCOPERIT că nu toate NU-urie sunt la fel. Există NU-uri sănătoase și necesare. NU-uri pe care, dacă nu le spunem, ne trădăm pe noi. NU-uri care, odată spuse, ne deschid uși noi, ne dau aripi, viață și aer în plămâni.

Dar există și NU-uri care sunt doar o fugă de greu. NU-uri spuse din orgoliu sau frică de vulnerabilitate. NU-uri folosite ca o armă. NU-uri pripite, care deschid ușa spre regret. Cum putem ști diferența?

Am învățat să aplic două principii în momente mari în care mă pregătesc să spun NU: să definesc ce vreau în schimb (nu doar ce nu mai vreau) și să-mi imaginez cum m-aș simți la finalul vieții, uitându-mă în urmă la momentul ăsta de decizie, și imaginându-mi că am continuat să merg pe drumul pe care sunt acum, versus alt drum, care s-ar deschide dacă acum aș spune NU.

Să știi ce vrei, nu doar ce nu mai vrei

Principiul ăsta mi-a schimbat viața. L-am descoperit acum ani buni, la un curs în care învățam despre valori personale și importanța lor în viața noastră. Atunci am auzit prima oară despre decizii “away from” - momente în care spunem NU doar pentru că vrem să fugim de ceva, însă fără să ne fi oprit să ne întrebăm: “Dacă nu mai vreau situația/relația/profesia/prietenia/țara asta, ce vreau în schimb?”. Prea des știm exact ce ne supără la o situație, însă nu știm să definim cum ar arăta binele.

Nu-ți place o relație în care ești? Cum arată o relație frumoasă/armonioasă pentru tine? Cum ai vrea să te simți într-o relație? Cum ai vrea să fii tratat?

Nu ești fericit la job? Ce ai nevoie în munca ta ca să te simți împlinit?

A defini BINELE înainte de a spune NU te ajută să știi încotro te îndrepți după ce ai închis un drum care nu te mai împlinea.

Imaginează-ți ce ar spune sinele tău de 90 de ani, uitându-se în urmă. S-ar bucura că ai spus NU?

Al doilea principiu care m-a ajutat enorm în momente de cumpănă a fost să-mi imaginez că sunt foarte bătrână și privesc înapoi la viața mea. Îmi imaginez mereu două scenarii: cel în care nu fac nimic (adică spun DA în continuare situației prezente) și cel în care spun NU acum. Mi le imaginez ca două drumuri, fiecare ducând inexorabil către acel moment de la finalul vieții. Fiecare mă duce spre sinele meu de 90 de ani. Dar ce va spune acel sine la final? O să se uite în urmă și o să se întrebe - de ce n-am avut curajul să spun NU atunci, demult? Sau o să se uite în spate și o să se bucure că am continuat să merg pe același drum?

Am observat că sinele ăsta de 90 de ani e mai curajos și mai înțelept de cele mai multe ori decât sinele meu prezent, confruntat cu povara unei decizii grele și frica unui NU cu implicații majore. Am stat de vorbă cu sinele de 90 de ani când am divorțat, când mi-am dat demisia dintr-un job corporate confortabil ca să lucrez pe cont propriu, sau când am plecat din țară și am luat-o de la zero în alt colț de lume. Au fost momente majore în care am spus NU unei vieți și mi-am dat voie să încep alta. Dar am mai stat de vorbă cu bătrânica din mine și când am decis să spun DA și să am un copil, sau când am ales să continui să investesc energie și muncă într-o relație foarte importantă pentru mine, din care ar fi fost mai ușor să plec de câte ori dădeam de greu. Perspectiva ei mă ajută mereu să capăt claritate și să aleg NU-urile care chiar contează.

Sunt curioasă care e relația ta cu NU? Îți e ușor să-l spui? Sau poate provocarea e să nu fugi la greu și să spui DA mai des vieții? În oricare scenariu te-ai afla, sper să-ți fie utile gândurile astea. Sper să investești un pic mai mult timp definind cum arată binele pentru tine și stând de vorbă mai des cu sinele tău bătrân și înțelept, cel pentru care deciziile tale de acum sunt bucurii sau regrete demult trecute.

Sursa Imagine: Xavi Cabrera on Unsplash