what are they saying
Termenul de „Dezvoltare Verticală” a intrat relativ recent în jargonul organizațional. ‘Dezvoltare verticală’ e o etichetă contemporană pentru un set de teorii cunoscute în psihologia dezvoltării de decenii, incluzând teoria „dezvoltării eului” sau mai „teoria constructivistă a dezvoltării” adulților.
Toate aceste teorii au în comun ideea că ființele umane continuă să se maturizeze mental și psihologic mult după ce au încetat să crească fizic. De asemenea, toate propun că acest tip de dezvoltare se desfășoară în stadii succesive, predictibile și este foarte diferită de învățarea prin simpla acumulare de mai multe informații, cunoștințe sau competențe (numită în cercetare ‘dezvoltare orizontală’). ‘Dezvoltarea verticală’ descrie ceva mai profund - o serie de transformări în viziunea asupra lumii și perspectiva asupra vieții. Dezvoltarea verticală aduce schimbări fundamentale în capacitatea oamenilor de a accesa tot mai multă complexitate interioară și a răspunde, astfel, mai eficient și echilibrat unei lumi care este ea însăși din ce în ce mai complexă.
În timp am descoperit că nu toate NU-urie sunt la fel. Există NU-uri sănătoase și necesare. NU-uri pe care, dacă nu le spunem, ne trădăm pe noi. NU-uri care, odată spuse, ne deschid uși noi, ne dau aripi, viață și aer în plămâni.
Dar există și NU-uri care sunt doar o fugă de greu. NU-uri spuse din orgoliu sau frică de vulnerabilitate. NU-uri folosite ca o armă. NU-uri pripite, care deschid ușa spre regret. Cum putem ști diferența?
Acum 5 ani scriam un articol despre cum văd eu, ca mamă de copil educat după metoda Montessori, filozofia asta educațională. Articolul, scris când fetița noastră avea un pic peste 2 ani, după primul an de grădiniță, a devenit unul dintre cele mai citite de pe blog și am primit în ultimii ani o mulțime de mesaje de la părinți pe care lectura lui i-a ajutat în deciziile legate de educația copilului lor. Multe s-au întâmplat în anii ăștia - poate cel mai important lucru fiind plecarea noastră în Australia într-un loc în care există una dintre puținele școli Montessori din lume care educă copii de la 3 la 18 ani. M-am gândit că e timpul să scriu un follow-up la acel articol și să vă împărtășesc câteva din experiențele mele de mamă de copil Montessori, acum în clasa a doua.
Acum patru ani am ajuns în noua noastră casă, după 14920 de km, 36 de ore și 3 avioane. Cu 3 valize mari și una foarte mică. Și 38 de cutii pe drum, cu toată viața noastră din România. Aveau să treacă 6 luni până au sosit cutiile. Când în sfârșit au venit toate, nici nu mai știam exact ce era în ele și ne-am dat seama cu uimire că nu ne lipsise nimic. Atunci am învățat că în 3 valize pot încăpea de fapt trei vieți de om, că atașamentul nostru de lucruri e deseori o povară și certitudinea că “ne trebuie” e o iluzie. Am mai învățat multe lucruri în cei patru ani care au trecut de-atunci.
La fel cum, din rolul de părinți, învățăm că misiunea noastră este să ne însoțim copiii până nu vor fi pregătiți să pornească prin lume fără noi, din rolul meu de creator al Școlii de Coaching Mind Learners am știut mereu că va veni o zi când programul ăsta va merge mai departe fără mine și că asta va fi măsura împlinirii visului meu. În 2019 a venit acel moment.
Am devenit tot mai convinsă că balada asta este, într-adevăr (și din păcate), un poem fundamental al românilor și că, dacă azi ne uităm în jur și nu ne place ce vedem în România, "Miorița" ascunde o mulțime de răspunsuri. Însăși obstinația cu care o băgăm în continuare pe gât copiilor noștri prin școli și încă o considerăm (cu mândrie) ca fiind "balada noastră națională" vorbește enorm despre nevoia acută de schimbare care există în această țară.Azi aleg să scriu comentariul meu la "Miorița". E părerea mea, desigur subiectivă, ancorată mai degrabă într-o perspectivă psihologică decât într-una literară. Scriu "comentariul" ăsta cu vreo 20 de ani întârziere în speranța că astfel voi pune măcar o cărămidă la un viitor în care copilul meu, alături de cei al tuturor celor din generația mea, să trăiască și să construiască o altfel de istorie.
Suntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia "zece pe linie" și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm - toate cu intenția declarată de a-i face "mai buni" și "a-i pregăti pentru viață".În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât "ce ai făcut azi la școală?". Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă "ce trebuie". Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: "Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic." Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: "Te iubesc exact așa cum ești".
Trăim într-o lume care deseori pare absurdă, haotică, contradictorie. Ne revoltăm de nedreptățile care par să se întâmple dincolo de controlul nostru, judecăm, ne polarizăm în "noi și ei". Convingerea mea este că singura relație pe care cu adevărat o putem transforma este cea cu noi înșine și abia apoi putem face pasul spre a vindeca relația cu alții. Că totul, totul pleacă de aici. Cred din tot sufletul că lumea asta nu mai poate continua dacă fiecare dintre noi va continua să rămână în propria lui bulă, luptându-se cu sine și urându-i pe alții care nu sunt la fel.
Acest articol nu este o recomandare, ci doar o împrărtășire a experienței mele de mamă, care sper să mai risipească ceva ceață din jurul conceptului "Montessori", să clarifice percepții și să inspire părinții interesați de educația non-tradițională.
În curând se fac 9 ani de când am devenit mamă. Parcă ieri o plimbam în brațe în miez de noapte încercând în zadar să-i alin colicile. Azi, pantalonii cumpărați acum 3 luni îi sunt deja prea scurți și rochița prea lungă de vara trecută îi vine mai sus de genunchi. Azi mă uit în oglindă și descopăr noi fire albe și riduri la colțurile ochilor pe care nici nu le-as observa dacă nu ar fi ea, să-mi aducă aminte cu fiecare centimetru crescut că a mai trecut un pic de viață.