"Blue Ocean Strategy" este deopotrivă un concept și o carte devenită fenomen - vândută în peste 3.5 milioane de exemplare. Ideea centrală este simplă: pe măsură ce piețele devin din ce în ce mai aglomerate și competiția mai acerbă, șansele de succes ale companiilor sau indivizilor care concurează pentru aceeași piață scad. Autorii cărții, profesorii W. Chan Kim și Renee Mauborgne  folosesc termenul de "ocean roșu" (red ocean) ca să descrie piețele deja existente, în care se dă o lupta "sângeroasă" între competitori pentru aceiași clienți și aceleași resurse, din ce în ce mai puține. Autorii numesc "ocean albastru" (blue ocean) toate industriile/domeniile/piețele care nu există încă, acele spații încă ne-explorate, în care competiția nu există și posibilitățile sunt nelimitate.

Dincolo de conceptul de business, ideea de "blue ocean strategy" ca mod de a trăi viața mă fascinează de ceva timp încoace. Îmi dau seama, uitându-mă la oamenii cu care am ocazia să lucrez ca și coach sau trainer și privind în urmă, la propria educație, că marea noastră majoritate am fost educați în spiritul "red ocean". Mantrele copilăriilor noastre au fost "viața e grea", "viața e o luptă", "doar cei mai buni reușesc", "ești permanent în competiție, dacă nu vei fi printre cei mai buni nu vei avea nicio șansă". Iar modul în care eram îndemnați să ne diferențiem și să facem loc în această lume aglomerată și hiper-competitivă era, în mod paradoxal, același: "ia note mari", "mergi la o facultate recunoscută", "găsește-ți o meserie bănoasă".

Dar ce te faci când mii și mii de oameni au urmat același drum - notele mari, facultatea cea mai "bună", meseria cea mai "profitabilă"? Te trezești cu un ocean întreg de "premianți", care continuă să se lupte la nesfârșit pentru aceleași oportunități limitate. "Campioni" din primii ani de viață și până la vârsta adultă, deseori frustrați că viața nu pare să ne ofere premiul cel mare și care, deveniți părinți, punem și mai mare presiune pe copiii noștri să urmeze același drum al "performanței" ca rețetă pentru succes.

Văd competiția asta acerbă aproape peste tot - între companii sau în interiorul lor -  între departamente, între sau în echipe, în societate, în trafic. Cine ajunge primul, cine dă mai tare din coate, cine e mai agresiv/ambițios/rezistent/perseverent, cine se străduiește mai tare. Văd asta și din perspectiva de antreprenor, de freelancer pe o piață de training și coaching din ce în ce mai aglomerată - o piață în care puțini par preocupați să inoveze, să învețe de la alții sau să creeze parteneriate creative, iar cei mai mulți își investesc energia stând cu ochii pe "competiție" și străduindu-se din răsputeri să creeze "cea mai performantă metodologie - garanția succesului clienților", "cel mai bun program" sau să fie/aibă "cei mai tari traineri".

Se presupune că mai mult efort duce la rezultate mai bune. Însă, din păcate, de multe ori nu este așa. Experiența mi-a arătat că efortul disperat de a obține niște rezultate cu orice preț, goana după bani ca scop în sine și nu ca o consecință firească a unor servicii de calitate, targetele rigide, mizele mari - toate astea devin surse de stres, blocaj, frică și rigiditate. Atitudinea "win-lose" în relație cu alții de la care am putea învăța ceva valoros ne închide în "bula noastră" și ne face orbi la "oceanul albastru" care se întinde la o azvârlitură de băț, dincolo de orizontul nostru îngustat de propriile temeri și atașamente față de rezultat.

Din ce în ce mai des în ultimul timp aleg să recomand colegi traineri sau coachi pentru proiecte unde cred că ei ar aduce cea mai mare valoare. Foarte des mi s-a întâmplat să fiu, la rândul meu, recomandată pentru ceea ce știu eu cel mai bine să fac. Am făcut o mulțime de proiecte în colaborare și, de fiecare dată când am ales să nu mă simt în competiție, ci în parteneriat, am fost fericită să descopăr idei noi și creative la care nici nu mă gândisem.

Înțeleg din ce în ce mai clar că e loc în viața asta pentru toată lumea. Fiecare dintre noi avem ceva al nostru, ceva special, valoros, o contribuție pe care o putem aduce și care nu poate fi replicată pentru că e la fel de unică cum suntem și noi. Descopăr că pot să aleg să trăiesc în "oceanul albastru" dacă pun sensul înaintea rezultatului. De fiecare dată când pornesc un proiect nou mă întreb "de ce e relevant pentru ceilalți?", "în ce fel îmi servește misiunea de viață pe care mi-am ales-o  - aceea de a fi un facilitator pentru auto-cunoaștere?". Dacă și numai dacă găsesc răspunsuri clare și convingătoare la întrebările astea, merg mai departe. Chiar și atunci, când încep să construiesc pe o idee, am învățat să nu mă atașez de rezultatul final - de multe ori planul se schimbă iar obiectivele rigide nu-și au sensul. Atâta timp cât direcția, misiunea, rămân clare, sunt deschisă să înot liber în oceanul albastru.

Credința mea este că "blue ocean" poate fi un mod de gândi. Un mod de a te raporta la lume ca la un loc prietenos, în care fiecare are spațiul lui și competiția obsesivă poate fi înlocuită cu o colaborare conștientă. Să trăiești în "blue ocean" poate însemna să faci mai puțin din ce fac alții sau s-a făcut deja și mai mult din ce simți tu că poți face nou și unic ție.

Articolul ăsta e o invitație pentru voi. O invitație să vă gândiți în ce fel de "ocean" vreți să trăiți. Care sunt convingerile voastre legate de competiție, success? În ce fel, convingerile pe care le aveți vă limitează? Cum vă puteți completa cu alții în loc să concurați cu ei? Ce aveți de învățat și de la cine? Ce ați făcut ca să vă explorați propria unicitate și să definiți care ar putea fi misiunea, contribuția aceea, care e numai a voastră, la lumea în care trăiți?

Răspunzând cu sinceritate la întrebările astea putem, cred eu, să ne creem o lentilă prin care să vedem mai degrabă oportunități decât amenințări, să găsim lecții, în loc de frustrare, după fiecare eșec și care să ne ajute să ne definim locul în lume, nu să ne luptăm să ne facem loc.