Când eram copil auzeam destul de des îndemnuri de genul: "Odihnește-te de muncă printr-o altă muncă" sau "Nu lăsa garda jos" sau "Nu mai pierde timpul!". Am crescut, ca mulți dintre noi, cu un set de convingeri foarte puternice legate de ce e munca, ce e lenea, ce îți "poți permite să faci" și ce nu, ce și cum "trebuie" să facă un om "de succes", despre valoarea "sacrificiului" și despre cum "în viață nu poți să faci doar ce îți place" și "pofta vine mâncând".

Mult timp am fost o fană a celebrului studiu de la Stanford (The Marshmallow Test) în care copiilor li se oferă o bezea și li se promite o a doua cu condiția să aștepte răbdători câteva minute. Cercetătorul pleacă și urmărește din spatele unui ecran ce face copilul. În mod evident, o bună parte dintre copii cedează tentației și mănâncă bezeaua, în timp ce câțiva reușesc să reziste. Studiul a urmărit viețile acestor copii ani mai târziu, iar concluzia a fost interesantă - cei care se abținuseră de la a mânca bezeaua au avut rezultate mai bune la testele de mai târziu (Bacalaureat, admitere la facultăți), dar și în viață, după diferite criterii - sănătate, succes profesional. Explicația a fost că acei copii care reușiseră să-și înfrâneze impulsurile ("delayed gratification") au dovedit și mai târziu în viață resurse pentru a construi răbdători, a avea un stil de viață echilibrat, a amâna plăcerea de moment în favoarea unui obiectiv mai înalt, a fi mai perseverenți și mai motivați să facă sacrificii pentru a obține ceea ce își doreau cu adevărat.

În continuare cred că studiul ăsta conține lecții valoroase despre echilibru și cumpătare. Mai cred însă că mult timp am folosit concluziile lui ca să îmi alimentez niște bariere interioare. Mi-am creat convingerea că pentru orice lucru bun în viață trebuie să sacrific ceva, am avut convingerea că munca trebuie să fie grea, că fericirea are un preț, că înainte de a face ceea ce mă bucură trebuie să fac ceea ce "trebuie", că orice moment neproductiv e un moment pierdut și încă o listă întreagă de astfel de credințe. Toate convingerile astea m-au îngrădit, stresat și împiedicat să fiu prezentă în propria viață și să-mi dau voie să fiu fericită pur și simplu, acum, nu mâine.

Îmi dau seama în fiecare zi, lucrând cu oameni ca și mine, cât de prezente sunt în viața noastră toate convingerile astea. Avem "obligații", "îndatoriri", suntem oameni "serioși", nu ne "permitem luxul" de a face lucruri pentru noi pentru că avem mereu "responsabilitatea" să avem grijă de alții mai întâi. Muncim ce "trebuie" și pentru că "trebuie", facem curățenie pentru că "trebuie", ne îndemnăm copiii să facă teme pentru că "trebuie", dacă avem copii care sunt pasionați de lectură și artă dar nu le place matematica le reamintim că "trebuie" să ia note mari și la mate pentru că "trebuie" să faci asta ca să intri la un liceu bun și să "ai un viitor".

Câteodată mă întreb ce înseamă toate noțiunile astea? Cine a hotărât ce "trebuie"? Cine decide care e definiția lui "să ai un viitor"? Cine spune că un artist pasionat de literatură nu are un viitor? Cine spune că doar științele exacte sunt calea spre "succes"? Și cine hotărăște, până la urmă, ce e succesul?

Dacă îi întreb, majoritatea părinților care ajung la cursurile mele spun, cu toată sinceritatea, că singurul lucru pe care și-l doresc pentru copiii lor este să-i vadă fericiți. Apoi aceiași părinți, cu toată iubirea și bunele intenții, încep să creeze definiții înguste despre ce este fericirea asta, au păreri clare despre ce meserii te pot sau nu face fericit și stabilesc ce criterii trebuie musai să fie prezente ca să poți spune că ești fericit. Așa apar banii mulți, cariera într-un anumit domeniu (obținută musai cu mari sacrificii), familia cu copii, casa în suburbii, mașina de teren și o mulțime de alte simboluri alăturate arbitrar ideii de fericire. Așa apare cutuma că dacă nu îndeplinești una sau mai multe din condițiile de mai sus nu ai cum să fii fericit. Punct. Ne-negociabil.

Asta mai înseamnă că cineva care alege să nu-și cumpere mașină, ci să meargă cu bicicleta (cum citeam deunăzi despre un tânăr român milionar) e fie excentric, fie nebun de-a dreptul, fie într-o mare negare când vine vorba de propria fericire. La fel este și cineva care nu poate sau alege să nu aibă copii. Sau cineva care alege să trăiască alături de partenerul de viață ani de zile fără a fi vreodată căsătoriți. Sau cineva care alege să stea cu chirie deși și-ar permite să facă un credit de casă. Toți oamenii ăștia care se abat de la "normele obligatorii pentru fericire" sunt sigur într-o mare eroare.

Culmea e că, deși, declarativ, scopul e fericirea, metodele recomandate de educația noastră - sacrificiul, competiția acerbă, amânarea bucuriei pentru atingerea obiectivului, ideea că relaxarea duce la lene și lenea duce la eșec, convingerea că fără sacrificii nu faci nimic - toate astea sunt, aproape prin definiție - anti-fericire. Cum poți fi fericit făcând doar ce trebuie, când trebuie? Cum poți fi fericit dacă nu te-ai întrebat vreodată ce contează cu adevărat pentru tine, ci ai urmat mereu prescripțiile impuse de alții?

Nicăieri pe lista asta de "proceduri pentru fericire" nu apare ceva legat de "a face ce-ți place", "a fi tu însuți", "a te bucura de clipă", "a fi recunoscător pentru ce ai", "a te accepta așa cum ești", "a-ți da voie să te joci", "a experimenta și a învăța din greșeli". Nimeni nu ne învață că e ok să lași vasele nespălate până mâine dacă în seara asta ai chef să mergi la un film. Nimeni nu ne spune că se poate munci cu plăcere sau că banii pot fi obținuți făcând lucruri care te bucură. Sau că poți fi fericit în stilul tău, chiar dacă stilul ăsta nu seamănă cu al altora.

Am învățat că uneori e pur și simplu minunat să mănânci bezeaua, pentru că viața s-ar putea să nu ți-o mai ofere pe a doua. Am învățat că se poate munci mult cu bucurie și cu relaxare și că se poate trăi bine făcând, cu sens și misiune, o meserie despre care părinții noștri nici nu-și imaginau că există. Am convingerea că părinții de acum nu au nici cea mai vagă idee ce vocații sau meserii exotice vor descoperi copiii lor peste 20 de ani și că orice prescripție despre cum "e bine și corect" să faci are toate șansele să fie greșită. Am învățat că nu ești mai puțin valoros dacă iubești romanele mai mult decât Gazeta Matematică. Am învățat că fericirea vine într-o infinitate de forme și formule și că, în general, ea fuge când îl întâlnește pe "trebuie".

În sfârșit, am învățat că singura persoană care îmi poate spune mie cum să fiu fericită sunt chiar eu și că tot ce trebuie să fac este să mă ascult cu atenție. Și mi se pare că cel mai frumos cadou pe care cineva - soț, părinte, bunic, prieten - îl poate face cuiva drag este să îi dea da libertatea să aleagă cum vrea să trăiască și spațiul, susținerea și încrederea să-și găsească propria definiție a fericirii. Chiar dacă asta înseamnă că va mânca bezeaua.