Articolul ăsta îmi dă târcoale de ceva timp. Astăzi, după Atelierul de Autocunoaștere, vorbind cu o bună prietenă, subiectul "Umbra" a apărut din nou.

Cum este posibil ca cineva să vorbească sus și tare despre iubire și armonie și în același timp să fie hiper-competitiv și invidios pe succesul altora?

Cum se poate ca altcineva să se considere plin de înțelepciune, pozând într-un reper de echilibru și maturitate pentru tineri cu care lucrează, și în același timp să aibă toane de divă veșnic nemulțumită, tot timpul gata de critică?

Cum e posibil ca bunătatea și cruzimea, blândețea și cinismul, onestitatea și viclenia să coexiste în aceeași persoană? Și cum e posibil ca persoana să se identifice doar cu latura "luminoasă" a propriei personalități, negând-o vehement pe cea întunecată, deși toți cei din jur o văd?

Am plecat în discuția noastră de la astfel de paradoxuri comportamentale. Mi-am aminit de "Umbra" lui Freud, care includea sub eticheta asta tot ce poate fi mai urât și murdar în ființa umană, apoi m-am gândit la Jung, care a nuanțat termenul de "Umbră", aducând sub umbrela lui toate aspectele noastre, rele sau bune, de care nu suntem conștienți. Tot ceea ce nu știm despre noi, spunea Jung, e Umbra.

Există oameni care sunt toată viața convinși că alții sunt mai buni, frumoși deștepți sau capabili. Propria măreție le rămâne mereu ascunsă. Există alții care sunt veșnic orbi la propriile neajunsuri și foarte pricepuți la a le proiecta asupra celor din jur. Nu degeaba spunea, același Jung, că "indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice ca să nu stea față în față cu propriul suflet". E atât de ușor să vedem aroganța, răutatea, egoismul în alții, ignorând complet faptul că nu le-am putea vedea acolo dacă nu ar fi și în noi...

Dar nu despre asta vreau să scriu. Subiectul Umbrei și cum funcționează ea vă este familiar multora. Însă mai e ceva, ceva ce am descoperit acum doi ani, într-o altă discuție revelatoare cu o prietenă psiho-terapeut. Ce am înțeles atunci, și mi-a schimbat viața, este că mă pot împrieteni cu propria Umbră. Mai mult, nu numai că pot, ci îmi sunt datoare mie însămi să accept că nu sunt, nu o să fiu, nu pot fi și poate nici nu există "Albă ca Zăpada" - femeia perfectă, doar lumină, blândețe, căldură, bunătate și iertare. Am acceptat, integrat și onorat faptul că am în mine și întuneric, cinism, agresivitate, că sunt perfect capabilă să urăsc, să fac rău și că, de fapt, singurul motiv pentru care trăiesc în pace și armonie este că fac această alegere în fiecare zi.

Momentul în care m-am împăcat cu propria Umbră a fost poate unul din cele mai eliberatoare din viața mea. A fost momentul în care, cu adevărat, n-am mai simțit nevoia să pretind a fi altceva decât sunt. N-am mai fost la fel de revoltată de tot ce nu-mi plăcea la alții, nu m-am mai întrebat, dând ochii peste cap, cum pot, dragă, unii să trăiască în atâta invidie și răutate? Cum își pot vedea atât de îngust propriul interes? Cum pot să nu aibă nicio noțiune despre cinste și compasiune? Cum pot fi atât de ipocriți? N-am mai fost revoltată pentru că am acceptat că și eu am în mine toate lucrurile pe care le-am blamat mereu în ceilalți și am înțeles că ei, cei care sunt conduși în viață de Umbra lor, fac, ca și mine, o alegere. Poate nu e conștientă. Însă e o alegere.

Nu îi scuz. În același timp am încetat să-i mai acuz și mi-am reorientat energia ca să fac ce depinde de mine pentru a face lumea din jurul meu un loc mai bun. Câte puțin în fiecare zi.

Am aflat atunci că între Albă ca Zăpada și Mama Vitregă există o legătură indisolubilă. Și Albă ca Zăpada nu e nimeni altcineva decât Mama Vitregă care alege alt destin. La fel cum în inima întunecată a mașterei va supraviețui mereu o Albă ca Zăpada fără glas și fără putere. Pentru că Maștera, la rândul ei, a făcut o alegere.

A trăi cu Umbra mea, nu împotriva ei, mi-a schimbat viața în multe feluri. M-a făcut mai smerită. Mă cred mai puțin "specială" și am în schimb o mult mai mare încredere în liberul meu arbitru. Mi-a adus o claritate mai mare în relațiile cu oamenii pe care îi iubesc. Acum privesc și Umbra lor într-o altă lumină. Am înțeles că uneori oamenii se ceartă pentru că Umbra se cere onorată. Că uneori avem nevoie să fim răutăcioși cu oamenii pe care îi iubim și să știm atunci, în momentele în care cea mai urâtă parte a personalității noastre își scoate la iveală chipul hâd, că suntem iubiți. Iubiți așa cum suntem. Ca un copil care face o poznă doar ca să vadă că va fi iertat. Accept mai ușor când alții greșesc față de mine. Recunosc mai deschis atunci când eu însămi greșesc. Îmi creez mai puține așteptări și sunt mai prezentă să primesc ce mi se oferă. Iert mai ușor. Îmi cer iertare. Spun mai sincer ce îmi doresc și ce nu-mi convine atunci când e cazul. Nu mai aștept ca altul să-mi ghicească nevoile.

Poate cel mai importat lucru care s-a schimbat este că am încetat să mai spun despre mine că sunt un om bun. Spun, în schimb, că aleg să fiu un om bun. Când alții îmi spun că sunt optimistă îi contrazic. Și asta e o alegere. În fiecare zi, în fiecare clipă, știind că aș putea alege întunericul, aleg lumina.

Libertatea asta pe care o am, pe care cred cu tărie că toți o avem, mă intoxică. Mă bucur de ea, o celebrez, dansez în spațiul pe care îl creează în existența mea. Uneori însă mă apasă responsabilitatea care vine cu o asemenea libertate. Când am acceptat că sunt liberă, că tot ceea ce spun sau fac e o alegere, am acceptat că nu mai am scuze, că nu mai pot da vina pe nimeni și nimic din afara mea. Nici copilăria, nici stressul zilnic, nici traficul aglomerat, niciun funcționar acru, nicio trădare, umilință, dezamăgire, nici faptul că trăim în România - nimic nu e o scuză pentru a spune că n-am avut încotro, că am ghinion, că nu se poate altfel.

Și tocmai pentru că libertatea asta care ne dă atâta putere vine la pachet cu atâta responsabilitate, mulți fugim de ea. Preferăm să ne lăsăm prinși în mecansimele proiecției, în jocul ăsta mincinos în care Umbra e mereu în alții și tot ce nu ne place e mereu în afară. Cât timp credem asta ea, Umbra, ne urmărește răbdătoare. Oricât de departe am fugi o să fie cu noi mereu, așteptând s-o recunoaștem, s-o acceptăm, s-o onorăm și să ne asumăm, în sfârșit, că suntem liberi și complet responsabili de noi și alegerile noastre.

Einstein spunea că definiția nebuniei este să faci același lucru așteptând rezultate diferite. Poate că e valabil și în relația asta controversată cu propria Umbră. Poate că merită să ne mai oprim un pic din fuga asta de sine și să o privim în ochi. Să ne împrietenim cu ea. Să vedem dacă nu cumva e de-a dreptul eliberator să NU fii Albă ca Zăpada și totuși să-ți placă de tine, cu tot cu Maștera dinăuntru, știind mereu că poți să alegi.