Acum ceva timp citeam zâmbind un articol al Simonei Tache - "Povestea de dragoste a bunicilor mei" și multele comentarii pline de povești nostalgice de iubire de acum mai bine de jumătate de secol...Atunci m-am gândit și eu cu dragoste la bunicii mei și mi-a rămas așa, un gând, cum că într-o zi o să scriu povestea lor, așa cum am auzit-o de sute de ori de la bunica în copilăria mea.

Bunicii îi plăceau tare mult romanțele. De multe ori știam de cum intram în casă că era veselă pentru că o auzeam fredonând un cântecel de pe vremea când oamenii își petreceau dupăamiezele tihnite de vară mâncând brânzoaice și ascultând orchestra la Grădina Publică. De câteva zile îmi tot sună în minte un cântec de atunci...

Astăzi am fost la cimitir și am aprins o lumânare la mormântul bunicilor. Și am făcut ceva ce, zice cutuma, nu se face - am lăsat vocea lui Gică Petrescu să răsune duios în liniștea cimitirului. A fost cadoul meu pentru ei. La fel e și povestea asta.

Se spune că dacă vrei să te înțelegi cu adevărat și să te împrietenești cu istoria care te-a adus până în acest moment al vieții tale, atunci ar trebui să te întorci la cea mai veche amintire. E una fericită sau nu? Cine e prezent acolo?

Cea mai veche amintire a mea e de pe la 2-3 ani, când mă jucam de-a spectacolul de circ și cream un adevărat show cu toate jucăriile mele pe post de asistenți în fața unui public entuziast format din... bunica.

Îmi amintesc perfect toată "rutina" - eu ascunzându-mă după un dulap iar buni, cum îi spuneam cu drag și am continuat s-o alint până în ultima clipă a vieții ei, juca rol de crainic, anunțând pe un ton solemn începutul unui nou spectacol de mare clasă. La momentul potrivit intram în scenă cu ursuleții de pluș, păpușa Oana și toate jucăriile pe care le puteam "recruta" pentru o nouă reprezentație. În imaginația mea eram un hibrid între o gimnastă și un acrobat, iar jucăriile erau animalele pe care le dresam și care executau măiastru giumbușlâcuri atent regizate sub ochii fascinați ai bunicii care, la fiecare pauză între două "numere", avea grijă să-mi mai strecoare între fălci câte un dumicat din masa de prânz.

De la această primă amintire se țese o întreagă pânză de emoții, povești și nenumărate alte amintiri. Bunica a fost un personaj central al copilăriei și adolescenței mele - partener de joacă la început și mai târziu confident care asculta cu răbdare și mereu fără nicio judecată toate tribulațiile mele adolescentine. De la ea am învățat că bunătatea e mai presus de orgoliu și că un prieten adevărat e cel care știe să respecte confidențele celor din jur. Tot de la ea am învățat că pe unii oameni suferința îi înrăiește în timp ce pe alții îi face mai buni și mai blânzi. N-am cunoscut pe nimeni care să aibă o mai mare capacitate de empatie - ea suferea cu și pentru alții până la punctul în care se consuma și se îmbolnăvea de-a dreptul.

Tot bunica mi-a dat și cele mai valoroase lecții despre iubire. Povestea ei de dragoste cu bunicul meu, pe care n-am avut norocul să-l cunosc dar totuși îl simt atât de aproape din istorisirile ei, e vie și se derulează ca un fir pe tot parcursul copilăriei mele, alături de poveștile cu prinți și prințese care-mi înflăcărau imaginația. Uneori aveam sentimentul că am trăit alături de ei, că puteam să simt dragostea care i-a unit și care o făcea să-și amintească și după 60 de ani:

"Nu ne trebuia nimic, decât să fim împreună. Era război, nu aveam nimic și nici nu simțeam nevoia să avem ceva - noi ne eram de-ajuns. Uneori spuneam că singurul lucru pe care ni-l doream era un măgăruș, să ne ducă în drumul lung din oraș până în cartier, unde locuiam. Noi doi și un măgăruș, nimic altceva n-aveam nevoie."

S-au căsătorit la sfârșitul Războiului.

El era mare iubitor de petreceri și călătorii și, așa cum îl descria ea mulți ani mai târziu - "un pic prea iubitor de viață. Parcă știa, dragul de el, că nu avea mult timp de stat pe Pământ." Bunicului îi plăcea viața cu tot ce avea ea de oferit. Trăia fiecare clipă cu o pasiune pe care bunica deseori n-o înțelegea.

Ea era opusul lui - serioasă, responsabilă, bucuroasă să petreacă cât mai mult timp pe lângă casă în timp ce el ar fi colindat tot timpul. El nu-și dorea copii. Ea era făcută să fie mamă. Când, la mai mulți ani de la căsătoria lor a apărut în sfârșit o fetiță, mama mea, bunica a simțit că viața ei e completă.Bunicului i-a luat luni de zile ca să afle bucuria de-a fi tată.Mai târziu se întreba cu voce tare de ce oare i-a trebuit atâta timp ca să descopere o asemenea minune. În copilăria ei mama îl însoțea peste tot iar el era pe atât de mândru s-o arate lumii pe cât de hotărât fusese înainte de nașterea ei că el nu era menit să fie părinte.

Așa cum trăise intens toată viața lui, bunicul s-a stins fulgerător la o vârstă la care alții își privesc încă cu drag copiii crescând.

Când el își trăia ultimele zile bunica își împărțea timpul între patul lui de spital și biserică unde se ruga din tot sufletul Domnului să schimbe locurile - să-i dea lui viața și s-o ia pe ea. Simțea, mi-a povestit mai târziu, că moartea n-ar fi putut fi mai rea decât pierderea lui. Nu credea că ar fi putut supraviețui.

În ultimele lui clipe bunicul i-a șoptit, la fel ca la începuturi, că ea este femeia vieții lui și că, dacă ar putea-o lua de la capăt, tot lângă ea ar vrea să trăiască.

Nu cred că bunica și-a propus vreodată să demonstreze cuiva că există iubiri pentru o viață, însă, după plecarea lui, nimeni nu și-a mai făcut loc în inima ei. Și-a crescut fata cu un devotament demn de o eroină și, mai târziu, a revărsat asupra mea și-a soră-mii toată dragostea de care era capabilă - și, credeți-mă, bunica era capabilă de foarte multă dragoste! Au trecut mulți ani, dar ea a păstrat mereu un soi de tristețe, de dor, de nostalgie despre care nici nu era nevoie să vorbească. O simțeam și de multe ori mă gândeam, uimită, cum o fi să iubești atât de mult...

Copil fiind, mergeam cu ea la cimitir la bunicul. Avea aproape o religiozitate în a păstra locul curat și îngrijit. Bunicul avea flori proaspete la căpătâi indiferent de anotimp și niciodată nu ducea lipsă de o lumânare aprinsă. Bunica părea să fie împăcată cu ideea de moarte mai mult decât oricine altcineva - pentru ea Marea Trecere nu era decât momentul în care ei doi vor putea fi din nou împreună. Știa, era sigură, că îl va revedea Dincolo. Surpinzător sau nu, cu câteva zile înainte de a se stinge și ea, la 35 de ani după plecarea lui, bunica l-a visat. Ne-a spus că el o așteaptă. Și așa a fost.

Datorită ei nici până în ziua de azi n-am vreun strop de teamă față de cimitire - cumva, în conștiința mea, locurile de veci sunt indisolubil legate de poveștile de iubire care nu mor niciodată.

Cu toții avem în viața noastră oameni care ne-au inspirat, care ne-au format, cărora le datorăm mare parte din ceea ce suntem. Pentru mine bunica este acel om. De la ea am învățat despre generozitate, blândețe, bunătate, sinceritate, sensibilitate, feminitate. Mare parte din valorile mele fundamentale au fost influențate de prezența ei în existența mea.

Bunica era capabilă să vadă mereu ce era mai bun și mai frumos în mine și să mă lase să greșesc fără să mă judece. Copil fiind uneori o supăram cu șotiile și hârjonelile firești vârstei. Însă nu-mi amintesc să mă fi pedepsit vreodată. Îmi amintesc în schimb că m-a iertat mereu, orice aș fi făcut și oricât de tare aș fi mâhnit-o. Pe deasupra, se erija veșnic în apărătorul nostru în fața părinților, a căror răbdare era deseori mai limitată decât a ei. "E și ea un copil" era fraza magică care m-a scos din bucluc de nenumărate ori.

De la ea am învățat conceptul de "de nedezamăgit". Există oameni în viața noastră, puțini și cu atât mai prețioși, care sunt de nedezamăgit - sunt cei care ne iubesc necondiționat și au acea capacitate rară de a nu judeca. Ei sunt în stare să facă celor din jur cadoul iertării și eternei prezumții de nevinovăție.

Cred că în lumea asta e nevoie de mai mulți oameni capabili să ofere bunătate și înțelegere fără judecată și mai cred că mulți dintre noi suntem pur și simplu înfometați de acceptare necondiționată din partea altora. Cu bunica mi-am dat voie mereu să fiu eu însămi. Ea mi-a oferit prima și cea mai prețioasă lecție de autenticitate. Când nu te temi că ai putea dezamăgi îți dai voie sa fi tu, imperfect, nu-i așa?

Sunt atât de multe emoții, amintiri și lecții țesute în poveștile bunicilor noștri. Rândurile astea sunt un omagiu pentru bunicii mei și pentru toți bunicii din lumea asta.

Voi ce ați învățat de la bunicii voștri?