Anul ăsta m-am pornit mai greu la scris, și asta nu pentru că aș fi rămas fără subiecte, ci pentru că trăirea mi-a devenit atât de intensă încât cuvintele care s-o descrie se lasă așteptate. Am parcurs în ultimul an distanțe mai lungi ca niciodată. Și înăuntru, și în afară. Și am învățat despre lume. Și despre mine. Am învățat despre dragoste. Dragoste de natură. De viață. Dragoste de părinți, de frați, de prieteni, de iubiți. Dragoste de oameni. Dragoste de mine.

Undeva în sufletul meu am știut mereu că dragostea face parte din însăși esența ființelor care suntem, că fără ea fie încetăm să mai fim cu totul, fie ne transformăm în niște forme fără fond, niște corpuri mișcându-se de colo colo, prinse inexorabil în rutina zilelor care se scurg fără nici un sens. Dar tot undeva, în adânc, s-a instalat cândva, demult, probabil atât de demult încât nici nu mai pot să-mi amintesc conștient când, frica. Frica că aș putea pierde iubirea. La un moment dat am început să cred că dragostea este ceva ce posed, nu ceva ce sunt și că fără acest ceva atât de prețios voi suferi.

Drept urmare mi-am creat convingerea că trebuie să lupt pentru dragoste și că nu trebuie niciodată să mă culc pe o ureche, să mă relaxez în certitudinea că sunt iubită și lucrurile nu pot sta altfel. În primii 30 de ani ai existenței mele m-am străduit să câștig iubirea celor din jurul meu și, odată câștigată, să nu cumva s-o pierd. Și cu fiecare pierdere, cu fiecare prieten care a apucat-o pe alt drum, cu fiecare minciună, cu fiecare nedreptate, cu fiecare ghinion a venit durerea și cu ea credința că într-adevăr dragostea e fragilă și-mi poate fi luată într-o clipă. M-am convins pe mine că mă pot apăra de suferință dacă sunt vigilentă. Dacă "investesc" iubire în oamenii care au cele mai mici șanse să mă dezamăgească, dacă îmi ofer dragostea cu țârâita și dacă, așa cum mă sfătuia de atâtea ori bunica, "păstrez mereu o părticică din suflet doar pentru mine".

Și am tot păstrat. Ani de zile am mers prin viață ca o mașină cu frâna de mână trasă. M-am bucurat - dar nu de tot - că cine știe, putea să urmeze ceva rău. M-am relaxat, dar nu de tot, ca nu cumva să mă culc pe-o ureche și să devin leneșă. Am iubit - dar nu de tot - că poate mă lovește vreo nenorocire. Nenorocirile m-au lovit și n-au durut mai puțin pentru că eu iubeam cu măsură. Și nici când am hotărât să nu mai iubesc deloc nu am fost mai împăcată și mai ferită de suferință. Pentru că dragostea și suferința nu sunt opuse. Nu sunt nici măcar înrudite în vreun fel prin vreun soi de legătură cauzală tragic predestinată. Suferința este o stare care poartă cu ea propriile lecții, este de multe ori o alegere și este ceva prin care pășim ca să ajungem pe partea cealaltă, unde ne așteaptă sinele nostru mai profund și mai înțelept.

Dragostea pur și simplu este.

Ce n-am înțeles atunci din sfatul înțelept al bunicii a fost că "a păstra o părticică" nu însemna să nu-mi ofer toată dragostea, să păstrez o rezervă ca un soi de colac de salvare în caz de urgență. "Părticica" aia reprezenta ceva ce n-am reușit să apreciez cu adevărat până acum. Dragostea de mine. Dragostea din mine.

Când am înțeles, și mai ales când am devenit capabilă nu doar să înțeleg, ci să simt că eu sunt dragoste, că nimeni niciodată nu mi-o poate lua, am fost liberă. Liberă să fiu eu însămi și să mă arăt altora cu toate imperfecțiunile mele. Liberă să mă bucur de binele din viața mea fără să mă mai tem permanent de spectrul unui rău care ar putea să vină. Liberă să fiu bună și generoasă cu oamenii din jur fără să mai aștept ceva în schimb sau să mă mâhnesc dacă nu primesc. Liberă să spun Nu sau Da atunci când chiar o simt. Liberă să iubesc bărbatul de lângă mine fără frica că frumosul și firescul  dintre noi e temporar. Liberă să nu mai demonstrez nimic nimănui. Liberă să am stări proaste fără să mă simt vinovată sau înspăimântată că trăirea asta cețoasă o să dureze la nesfârșit. Liberă să nu mai țin musai să am dreptate mereu. Liberă să fac alegerile pe care sufletul meu și le dorește. Liberă să fiu dureros de sinceră cu mine însămi, dar și blândă și să mă iert când greșesc. Liberă să-i iert pe alții. Liberă să accept că viața o să-mi ofere alte și alte lecții, că unele dintre ele or să doară, dar că toate, în ultimă instanță, mă pot face un om mai bun dacă eu aleg asta.

Fiecare avem drumul nostru. Uneori alții aleg să ni se alăture și împreună construim un drum comun. Nimeni nu poate însă vreodată să ne ia drumul. Și nimeni și nimic nu ne poate lua dragostea pentru că noi Suntem Dragostea.

Și știind asta, poate o să ne dăm voie să trăim mai asumat, mai intens, mai autentic, mai senin, mai frumos, mai fără frică. Eu cel puțin așa fac. Și asta vă doresc și vouă.