De câțiva ani deja văd un tipar care tot apare în sesiunile mele de coaching și discuțiile cu participanții la cursuri. Dacă "sap" suficient de mult dincolo de problemele "de suprafață" pe care oamenii le povestesc - nemulțumiri de tot felul - față de job/colegi/părinți/copiii/parteneri de viață, relații toxice, frici, vise ratate - găsesc, aproape de fiecare dată, un punct comun - o relație controversată cu propria persoană. Am ajuns la convingerea că, de cele mai multe ori, nemulțumirile față de lumea exterioară nu sunt decât reflecții ale nemulțumirii față de noi înșine. Numitorul comun este stima de sine sau, mai bine spus, lipsa ei.

Acum câteva luni am participat la un workshop de parenting al Uraniei Cremene, unul din oamenii dragi mie din piața de training și, după părerea mea, unul din cei mai buni specialiști în parenting din România. Mi-a plăcut enorm modul simplu și natural în care a explicat diferența între stima de sine - ce credem noi despre noi atunci când ne privim în oglindă, independent de ce crede oricine altcineva și imaginea de sine - cum ne percepem noi pe noi reflectați prin ochii altora. Stima de sine e ceva cu care ne naștem - rezervorul nostru de energie - care deseori este strivit de presiunile imaginii de sine pe care ne-am construit-o ca rezultat al presiunilor sau judecăților din exterior.

Nu am văzut bebeluși care să se simtă jenați pentru că au căzut a mia oară, pentru că încă se târăsc în patru labe în timp ce alții de vârsta lor s-au ridicat deja în picioare și merg singuri sau pentru că stâlcesc cuvintele în lungul drum al învățării limbajului. Există undeva, în noi toți, o forță vitală, o încredere în sine care ne îndeamnă să fim curioși, să explorăm, să tratăm orice greșeală ca pe o experiență, să fim convinși că, fundamental, suntem suficient, la fel cum e fiecare om din jurul nostru. Stima de sine. 

Energia asta atât de frumoasă începe să se erodeze atunci când vocea noastră interioară e înecată de judecățile din jur - "nu te mai iubesc dacă nu mănânci tot din farfurie"; "dacă nu vii acum te las aici"; "să nu mă faci de râs"; "cât ai luat?"; "care a fost cea mai mare notă?"; "ce o să zică doamna/profesorii/vecinii/copiii de tine dacă...?"; "bagă-ți mințile în cap și coboară cu picioarele pe pământ, că nu tot ce zboară se mănâncă"; "să-ți fie rușine"; "învață și tu o meserie ca lumea, că o să mori de foame ca artist". Toate judecățile astea, deseori exprimate cu intenții bune, că doar și drumul spre iad tot cu asta e pavat, erodează treptat ceea ce putea fi o relație echilibrată și sănătoasă cu noi înșine.

Ajungem să credem că suntem buni/valoroși/demni de apreciere doar dacă... iar ce urmează după "dacă" diferă pentru fiecare dintre noi - "dacă respectăm toate regulile"; "dacă avem succes - oricum ar fi definit succesul - carieră/casă/mașină/familie"; "dacă suntem apreciați de șefi", "dacă...". Imaginea de sine devine centrul nostru de greutate. E ca un balon cu aer cald, care se umflă cu ceea ce primim pozitiv din afară și se desumflă de fiecare dată când feedbackul exterior nu ne place. De acolo ne luăm, mereu insuficient și mereu temporar - un sentiment că suntem ok. Niciodată nu durează, pentru că "ok-ul" ăsta e relativ - are nevoie mereu de confirmări noi, de succese, de laude, de încurajări, de admirație. Și fiecare eșec inerent e doar un motiv de suferință și o confirmare că, fundamental, nu suntem deloc ok.

Subiectul ăsta al stimei de sine m-a preocupat cu atât mai mult cu cât eu însămi am trecut printr-un lung proces de "mutare a centrului de greutate" dinspre ceea ce cred alții despre mine înspre ceea ce simt eu, onest și autentic, că sunt, valorez și merit. A fost călătoria de la mentalitatea premiantei care mereu avea ceva de demonstrat, care trebuia să nu lase niciodată "garda jos" și să se "odihnească de muncă printr-o altă muncă" la acceptarea faptului că sunt pur și simplu valoroasă ca ființă umană cu toate eșecurile și imperfecțiunile mele, că mă pot accepta așa cum sunt și că asta nu mă va duce la blazare, ci, dimpotrivă, la dorința de a crește și a fi un om din ce în ce mai conștient, armonios și înțelept. Și asta nu pentru a mai demonstra cuiva ceva, ci pentru că pur și simplu aspir, la fel ca noi toți de altfel, să-mi împlinesc potențialul ca ființă pe pământul ăsta.

Nu există nici o urmă de aroganță în cultivarea stimei de sine, așa cum deseori cred cei care confundă cele două concepte - stima și imaginea de sine. O stimă de sine solidă vine la pachet cu acceptare de sine, dar și cu înțelegerea că și ceilalți sunt valoroși în umanitatea lor. Vine la pachet cu smerenie (care nu are nici o treabă cu falsa modestie sau cu micirea de sine). E însoțită de toleranță față de propria persoană și față de cei din jur.

Cred acum că aroganța extremă, judecățile pe care le facem vizavi de cei din jur, răutățile/disprețul/agresivitatea pe care le îndreptăm unii spre alții sunt izvorâte, la fel ca și frica, timiditatea sau nesiguranța excesive - dintr-o lipsă, nicidecum din prea multă stimă de sine.

În procesul ăsta de învățare despre ce este sau nu este stima de sine și cum poate fi crescută am avut privilegiul să am alături un om a cărui istorie l-ar fi putut condamna la un etern conflict cu sine. Un om a cărui copilărie ar putea fi un studiu de caz despre cum să distrugi stima de sine și să creezi un adult predispus la perpetuă nefericire. Am avut șansa să văd cu ochii mei cum arată un proces de asumare și vindecare - cu suișurile și coborâșurile lui, cu fluctuații, cu revelații și cu transformarea unei victime într-un adult conștient. E un om pe care îl prețuiesc și admir pentru ceea ce este și pentru curajul lui de a se întâlni și reîmprieteni cu sine și, cel mai mult, pentru perseverența de a face asta în fiecare zi, chiar și atunci când pare foarte greu.

Am descoperit cât de important este, dincolo de a înțelege cauzele problemelor tale din prezent, să-ți asumi că tu, adultul de azi, ești cel care scrie povestea ta mai departe. Să accepți că, deși experiențele trecute nu mai pot fi schimbate, ele pot deveni un cadou. Iar tu ești cel care poate alege. Trecând prin experiența asta, atât în relația cu mine însămi cât și ca partener de drum pentru omul drag de lângă mine, cred, mai mult ca niciodată, că se poate. Cred că nu povestea noastră de viață determină cine devenim, ci alegerea conștientă despre ce vrem să facem mai departe cu această poveste.

In ultimele câteva zile am devorat pur și simplu cartea lui Nathaniel Branden - "6 Pillars of Self Esteem" ("Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine"). Este rezultatul unei cariere puse în slujba studiului stimei de sine și sintetizează fabulos toate înțelegerile și descoperirile pe care, bâjbâind, le-am făcut de-a lungul timpului.

Pentru Branden, stima de sine înseamnă să "ai încredere în mintea ta și să știi că ești demn să fii fericit".

"Self esteem has two interrelated components. One is a sense of basic confidence in face of life's challenges - "self efficacy". The other is a sense of being worthy of happiness: "self-respect". 

Cartea e o călătorie fascinantă prin mecanismele minții noastre. E povestea capacității extraordinare pe care o avem de a ne minți pe noi înșine, de a ne sabota pentru că, așa cum foarte frumos spune Branden, "singurul lucru mai important pentru ființa umană decât a fi fericită este a avea dreptate". Mai adaugă că o stimă de sine sănătoasă e asociată cu gândire rațională, realism, intuiție, creativitate, independență, flexibilitate, receptivitate la schimbare, capacitatea de a ne recunoaște greșelile, bunăvoință față de alții și deschidere spre cooperare. Stima de sine nesănătoasă e corelată cu lipsă de rațiune, negare, rebeliune, defensivitate, comportament excesivi de supus sau excesiv de autoritar și frică sau ostilitate față de alții.

Branden subliniază rolul extraordinar de important pe care alegerea/voința fiecăruia dintre noi îl are în creșterea stimei de sine și identifică 6 surse (care sunt în același timp și 6 practici, pentru că pot fi exersate) de stimă de sine pe care le putem hrăni și cultiva în fiecare zi:

Viața conștientă. Acceptarea de sine. Responsabilitatea de sine. Exprimarea de sine. Viața cu sens/scop. Integritatea personală. 

Să trăiești conștient înseamnă capacitatea de a fi prezent, de a fi responsabil față de realitate, de a nu te minți pe tine însuți.

Acceptarea de sine înseamnă să te prețuiești ca ființă umană necondiționat și nu exclude dorința de progres sau acceptarea propriilor imperfecțiuni ("self acceptance is the refusal to be in an adversarial relationship with myself").

Responsabilitatea de sine presupune curajul de a-ți asuma responsabilitatea propriei persoane, propriilor alegeri, propriei vieți, independent de circumstanțele exterioare care te-au influențat sau te influențează în prezent.

Exprimarea de sine înseamnă să-ți onorezi nevoile, dorințele, aspirațiile și să fii dispus să îți asumi în fața lumii identitatea, să fii ceea ce ești în mod autentic și să te tratezi cu respect în toate relațiile tale.

Să trăiești cu scop înseamnă pur și simplu să fii dispus să știi ce îți dorești iar apoi să acționezi pentru a obține acel lucru, să ai o direcție, să faci eforturi în direcția către care aspiri, în loc să visezi doar la ce ar fi posibil fără a face nimic concret pentru a-ți împlini visele.

În final, integritatea personală înseamnă congruență între gânduri/emoții/valori/standarde/fapte, înseamnă, mai presus de orice, să fii onest față de tine și să nu acționezi manipulativ, împotriva lucrurilor în care crezi, să onorezi vocea conștiinței ("one of the great self-deceptions is to tell oneself 'only I will know'. Only I will know I am a liar; only I will know I deal unethically with people who trust me; only I will know I have no intention of honoring my promise. The implication is that my judgement is unimportant and that only the judgment of others counts. But when it comes to matters of self-esteem I have more to fear from my own judgement than from anybody else's. In the inner courtroom of my mind, mine is the only judgement that counts.")

Cartea lui Branden este plină de sugestii, explicații și exerciții pentru a aduce aceste șase practici în viața de zi cu zi. E o invitație la conștientizare și apoi asumare a unei călătorii care nu e nici comodă, nici ușoară, însă care, cred eu, poate face diferența dintre o viață trăită legat la ochi, veșnic  pe pilot automat, mereu nemulțumit, mereu în război cu tine însuți și cărând în spate un sac plin de moșteniri emoționale pe care îl dai automat mai departe copiilor tăi și o existență trăită treaz, împăcat cu sine, cu sens, într-o stare de acceptare a ceea ce ai fost și ești, conștient de imperfecțiunile tale și iertându-te pentru ele, o viață hrănită de o aspirație sănătoasă către cel mai bun sine care poți fi. Iar ăsta mi se pare un motiv mai mult decât suficient pentru a porni într-o astfel de aventură interioară.