Cami e sora mea mai mică. De când a apărut în viața mea, acum douăzeci și ceva de ani, am trecut prin toate etapele pe care cred că nenumărați frați mai mari de pretutindeni le parcurg, sub o formă sau alta: așteptare înfrigurată (când vine odată surioara mea?), gelozie (dar de ce toată lumea o bagă atâta în seamă?), dorință de dominare (eu sunt sora mai mare, deci trebuie să mă asculți), detașare (eu am cercul meu de prieteni, tu îl ai pe al tău) și, într-un final, pentru mine cel puțin fericit și revelator, descoperirea celei mai frumoase prietenii din lume.

Etapele astea au fost, cel puțin în cazul meu și al Cameliei, foarte bine reprezentate și pentru faptul că suntem două persoane complet diferite. Uneori ne întrebăm, glumind, dacă Universul n-ar fi vrut să fim surori, oare am fi ajuns să fim prietene?

Probabil că nu, pentru că, având personalități diametral opuse și atât de puține preocupări comune, îmi e greu să cred că drumurile noastre s-ar fi intersectat. Tocmai de asta sunt extraordinar de recunoscătoare sorții că a adus-o pe Cami în viața mea în rolul de soră - odată cu venirea ei am primit un cadou incredibil - un om care m-a iubit mereu necondiționat, care m-a acceptat cu toate defectele mele, care, chiar și când nu m-a înțeles deloc nu m-a judecat, care a fost mereu de o loialitate neclintită și de la care am învățat și continui să învăț, fascinată, lucruri noi în fiecare zi.

Eu vorbesc mult, mereu am fost așa; Cami tace și ascultă. În ciuda faptului că sunt extroverta dintre noi două, eu am fost mult timp hiper-sensibilă în relațiile cu ceilalți, mereu am "pus la suflet", deseori mi-a fost greu să mă conectez cu oameni foarte diferiți de mine; Cami n-a avut niciodată vreo problemă în a-și face prieteni de tot felul și oriunde - la grădiniță, la școală și apoi, mai târziu la job. Eu mă grăbeam să judec, să mă supăr; ea mereu știa să ierte. Cami a fost sora mai mică care nu a pârât niciodată - indiferent ce aș fi făcut, indiferent cât de supărată era pe mine, niciodată n-a dat fuga la mama sau la tata să se plângă. Și prin asta mi-a dat cea mai mare lecție de demnitate și non-judecată pe care am primit-o vreodată și pe care n-am fost în stare s-o apreciez decât foarte târziu. Mie îmi place ordinea; Camelia funcționează bine doar într-o dezordine numai de ea înțeleasă. Eu am fost deseori zgârcită cu lucrurile mele; ea a împărțit tot cu bucurie. Eu mă enervez greu; ea e ca un foc de artificii. Eu am iubit mereu cuvintele, sub toate formele lor și am fost o stângace când a fost vorba de orice fel de arte vizuale; Camelia s-a exprimat prin culoare de când o știu - a pictat, a împletit, a modelat, a croit. 

La fel ca mine, nici ea nu și-a urmat de la început drumul pentru care era hărăzită. A făcut ASE, a lucrat 6 ani în corporație. Mereu însă a dus o "viață dublă". De ceva timp avem pe balcon un atelier de bijuterii unde Cami topește sticlă, modelează argint și creează din izvorul imaginației ei niște forme și niște culori care nu încetează să mă fascineze.

În birou avem mașină de cusut și de surfilat și nu de puține ori weekend-urile încăperea se transformă într-un adevărat atelier de croitorie, cu materiale împrăștiate peste tot, texturi și forme care se amestecă, iar ea stă aplecată cu orele măsurând, tăind și cusând pentru ca la final să apară cu câte o bluză sau fustă - "așa, pentru tine, s-o porți mâine la curs".

I-au trebuit 6 ani ca să accepte că destinul ei este unul artistic. Recent a renunțat la job și acum e într-o febră creativă. Anul viitor o așteaptă foarte probabil o facultate de creație de bijuterie într-o altă țară.

Cami a fost unul din acei copii ale căror talente nu sunt valorificate de școala prin care am trecut toți. Ce profesori aveau timpul, răbdarea sau deschiderea să remarce un copil care era bun la învățătură și genial la împletit brățări din ață? Un copil care nu vorbea foarte mult, nu se grăbea să stea cu mâna ridicată când știa răspunsul corect, nu era competitiv și nu-și dorea cu orice preț să fie premiant pentru că avea cu totul alte preocupări - să combine culori, să vadă în ochiul minții forme care se îmbinau armonios, să creeze ceva frumos din nimic - doar câteva biluțe colorate, acuarele și 2-3 bucăți de material textil.

Camelia e unul din oamenii norocoși care au știut mereu care le sunt darurile și care, deși au avut nevoie de timp ca să le îmbrățișeze, au avut până la urmă curajul s-o facă. Uitându-mă la ea mă întreb câți alți copii cu talente care nu pot fi puse în "cutiuța" rigid delimitată a unei materii școlare se pierd pe drumurile vieții pentru că nu sunt nici conștienți de harurile lor și nici încurajați să și le urmeze.

Cami e cu siguranță una din marile mele surse de inspirație în viața asta. O admir pentru curajul ei, pentru imaginație, pentru creativitate, pentru toleranță, pentru bunătate. Mulțumesc în fiecare zi că am avut norocul să fiu eu și nu altcineva sora ei și îi sunt recunoscătoare pentru dragoste și pentru o prietenie care se va sfârși doar când una dintre noi o să părăsească planeta asta. Și nici atunci.