Îmi e greu să scriu articolul ăsta pentru că subiectul e sensibil și pentru că eu sunt sensibilă la subiect. Ca de obicei, o discuție cu cineva din anturajul meu mi-a declanșat o revelație și am simțit că e momentul să abordez frontal o temă în jurul căreia, la drept vorbind, se învârte absolut tot ceea ce fac eu în fiecare zi.

Spun, și am și scris despre asta, că misiunea pe care mi-am ales-o în viață este să fiu un portar, un deschizător de uși spre auto-cunoaștere. Însă până în seara asta nu cred că mi-am formulat cu adevărat, cu voce tare, motivația de a crede cu atâta tărie în auto-descoperire ca fiind poate cel mai valoros instrument care ne-a fost dat în trecerea noastră prin vață. Motivul pentru care cred în magia auto-cunoașterii e simplu - am convingerea că înțelegându-ne mai bine ne putem accepta mai ușor, că acceptându-ne mai ușor ne putem crește încrederea în noi, auto-compasiunea și, în final, putem ajunge la acea forță primordială care, cred eu, a fost cu noi demult, la începuturile noastre, și apoi am uitat-o - dragostea de sine.

Am convingerea că iubindu-ne pe noi devenim mai capabili să-i iubim cu adevărat pe ceilalți, că dăruindu-ne nouă căpătăm generozitatea de a dărui necondiționat și altora, că având dragoste și lipsă de judecată pentru noi înșine vom reuși să construim o lume în care să ne acceptăm mai mult, să trăim mai conștient și responsabil, să fim mai puțin înclinați să ne judecăm aspru și să împărțim totul în alb și negru. Cred că dragostea autentică, profundă, de sine este cel mai bun antidot pentru egoism, pentru ură, pentru invidie, pentru lăcomie și pentru tot ce mai urât pe lumea asta. Un om care se iubește  pe sine necondiționat nu are niciun motiv să calce în picioare pe nimeni, nici o justificare să ia ceva ce e al altuia. Astfel de oameni conștienți de propria măreție nu mai au nevoia de a se lăuda, de a râvni la ce au alții, de a asupri, jigni, umili, demonstra că ei sunt mai presus.  Și nici nu mai au nevoia de a-și plânge de milă, de a se auto-victimiza, de a critica, cârcoti și de a-și face viața cu tot dinadinsul nefericită.

Toate cursurile pe care le țin, toate articolele pe care le scriu, toate procesele de coaching în care am șansa să fiu implicată ca un însoțitor al oamenilor în călătoria lor interioară - toate au ca scop final a-i sprijini să ajungă un pic mai aproape de această iubire de sine curată, profundă și lipsită de condiționări de orice fel. Eu însămi sunt pe drum și fac în fiecare zi progrese în propria mea călătorie spre iubirea de mine ajutându-i pe alții în călătoriile lor. Și am avut privilegiul să observ pe propria piele că am devenit realmente un om mai bun în relația mea cu lumea întreagă pe măsură ce am devenit mai bună, blândă și iubitoare în relația cu mine însămi.

În seara asta însă am înțeles că există un mare obstacol în conștiința multor oameni, un obstacol care devine o frână uriașă în calea regăsirii dragostei de sine. Obstacolul este cultul vinovăției, convingerea adânc înrădăcinată (parțial provenită din religie, parțial din dogme transmise pur și simplu inconștient din generație în generație) că dragostea de sine este o dovadă de trufie, de narcisism, că este un păcat. Avem convingerea că a ne iubi pe noi este egoism, lipsă de modestie, înfumurare. Privim în jurul nostru și observăm oameni mânați în viață de aroganță și un sentiment disproporționat al propriei importanțe și ne promitem că nu vom fi niciodată ca ei. Confundăm aroganța lor cu un exces de iubire de sine și ne străduim să fim noi cât mai uimili, ca și cum auto-critica și nefericirea perpetuă ar fi un soi de antidot la trufie. Nu ne gândim că poate e exact invers - aroganța e un simptom al unei profunde lipse de iubire de sine autentice.

În seara asta am simțit un extraordinar sentiment de recunoștință față de părinții mei care, deși au făcut greșelile lor pentru care i-am judecat și deseori poate i-am acuzat prea aspru, mi-au oferit de la începutul vieții mele cel mai mare cadou cu putință - credința în propriile forțe și convingerea că dragostea de sine și smerenia nu sunt deloc incompatibile, ba dimpotrivă. Dintotdeauna mi s-a spus că eu singură sunt responsabilă de propria viață, că pot face orice îmi propun dacă sunt suficient de disciplinată să muncesc pentru asta, mi s-a spus că sunt valoroasă intrinsec, că succesul sau eșecul sunt un rezultat al eforturilor mele, nu al valorii mele ca om (care rămâne mereu neschimbată). Mi s-a spus că merit iubire,  am fost asigurată că sunt iubită necondiționat și mereu am perceput în familia mea o invitație nerostită la a mă iubi și respecta pe mine însămi. Am fost educată să cred că dragostea de sine e o datorie pe care o am față de mine însămi și că ea vine la pachet cu responsabilitatea totală pentru propriile acțiuni și alegeri.

Datorită educației pe care am primit-o, relația mea cu mine a fost mereu complexă, însă niciodată cu adevărat dușmănoasă. Am avut perioade de neîncredere, de insecuritate, perioade în care m-am subestimat sau perioade în care am pierdut busola interioară a propriei valori și m-am luptat inutil s-o găsesc undeva în afara mea. Însă niciodată, niciodată, nu m-am simțit vinovată pentru că m-am iubit pe mine. Mi s-a părut normal să fac asta, mult timp nici măcar nu mi-am pus problema conștient.

Astăzi am înțeles că ceea ce eu am luat de bun toată viața mea, pentru alții este o adevărată blasfemie. Am înțeles că mulți dintre cei aflați pe calea întortocheată către propria împlinire se lovesc ca de un zid când se văd confruntați cu ideea de a se iubi pe ei înșiși. Pentru o mulțime de oameni subiectul este tabu și îi sunt atașate, ca niște pietre de moară, o mulțime de frici și convingeri care mai de care mai înspăimântătoare.

Generații întregi au fost educate într-un cumplit sentiment al rușinii și vinovăției față de orice gând sau gest iubitor în relația cu sine. Nenumărați oameni trăiesc în fiecare zi convinși că a se iubi pe ei ar fi un mare păcat pentru care un Dumnezeu neîndurător i-ar putea trăzni oricând. Apare autoflagelarea de toate felurile  - de la critica exacerbată de sine până la ridicarea nefericirii la rang de virtute. În spate este credința că nu merităm să ne iubim - că nu merităm și punct. Și cu cât încearcă alții să ne convingă de contrariu, cu atât ne agățăm mai înverșunați de convingerea noastră că viața trebuie să fie grea și noi suntem doar praf sub talpa Sorții sau a unui Creator atotputernic care, în ciuda infinitei lui înțelepciuni și iubiri necondiționate, pare în mod straniu să aprecieze umilința noastră și să aștepte să ne facem mici și să ne declarăm permanent neputința și nimicnicia în fața puterii lui nețărmurite.

Am crescut într-o familie hiper-rațională. La vârsta adultă pot spune despre mine să sunt o persoană spirituală. Respect toate religiile în mod egal, fără a fi eu însămi religioasă. Îmi ghidez viața mai degrabă după principii decât după dogme și sunt mereu deschisă la argumente care-mi demonstrează contrariul convingerilor mele. Până acum nu am găsit vreun argument valid care să mă convingă de valoarea disprețului de sine. Și nici vreun altul care să mă facă să cred vreo secundă că acea forță universală care ne-a creat pe toți ar avea vreo dorință sau vreun interes să ne vadă mici, speriați și neputincioși.

Am în schimb o mulțime de exemple care susțin contrariul. Că iubirea de sine îi face pe oameni mai încrezători, înțelepți, toleranți și smeriți fără a fi umili. Că o relație frumoasă și armonioasă cu propria persoană deschide uși spre oportunități, relații echilibrate cu cei din jur, ne crește curajul de a încerca lucruri noi, toleranța la greșeală și perseverența atunci când lucrurile nu ne ies din prima. Am o mulțime de argumente pentru care dragostea de propria persoană ne face viețile mai frumoase și mai pline de sens, ne face mai dispuși să iertăm și să ne iertăm, să întindem o mână și să fim de folos în viețile altora. Nu am absolut, dar absolut niciun argument că ura, neîncrederea și desconsiderarea de sine ar avea vreun efect pozitiv.

Ca întotdeauna, ce scriu aici reprezintă o expresie a propriilor convingeri pe care nu-mi propun să le impun în vreun fel altora. Dacă articolul ăsta vă ridică niște întrebări constructive vizavi de relația cu voi înșivă, atunci eu cred că toată analiza mea ușor filozofică din seara asta nu a fost degeaba.