Când am citit "Mating in Captivity" a lui Esther Perel (a cărei recenzie o voi scrie foarte curând) am simțit că am găsit cea mai revelatoare carte despre sexualitate și relații de cuplu. Citind "The Dance of Anger" a lui Harriet Lerner îmi dau seama că am descoperit cea mai bună carte despre orice fel de relații din tot ce am citit până acum.

Femeia asta are așa un dar în a explica dinamici de familie extrem de complicate într-un limbaj simplu, presărat cu exemple, încât aproape te face să crezi că ai putea deveni tu însuți psihoterapeutul capabil să facă lumină acolo unde niciunul din cei implicați nu pare să mai înțeleagă nimic. Relații încâlcite, părinți și copii angrenați în certuri cronice, triunghiuri relaționale acasă sau la birou - doamna Lerner le ia pe toate și le așează sub o lupă a unei logici impecabile din care nu lipsește nicio clipă compasiunea.

Harriet Lerner este o feministă iar cartea "The Dance of Anger" este dedicată femeilor și furiei lor. Însă, citind-o, nu am putut să nu mă gândesc că paginile astea ar fi un instrument indispensabil pentru oricine speră să își construiască relații mai conștiente și mai armonioase. Este o carte pentru femei pe care ar face tare bine s-o citească și bărbații.

Ce spune ea? O mulțime de lucruri la care nu m-am gândit niciodată. De mult n-am mai subiliniat atâtea pasaje dintr-o lectură.

Pornind de la un exemplu al unei femei care a sunat-o să-i spună că nu poate participa la un workshop pe care Dr. Lerner urma să îl țină pentru că soțul "nu-i dădea voie deși ea se certase cu el și insistase din răspunteri"  autoarea vorbește despre sindromul "Fetei cuminți" - care ar face orice numai să nu-și spună clar și răspicat punctul de vedere, protejându-i în felul ăsta pe cei din jur, pe care îi lasă să ia decizii pentru ea. "Cu cât jucăm mai mult rolul "fetei cuminți" și supuse cu atât "energia noastră e direcționată spre a proteja o altă persoană sau armonia relației noastre, pe seama definirii propriei individualități (...) Cu cât suntem mai "drăguțe" în astfel de situații, cu atât acumulăm mai multă furie inconștientă. Furia e inevitabilă atunci când toată viața noastră se învârte în jurul lui "cedează" și "mergi cu valul", când ne asumăm responsabilitatea pentru sentimentele și reacțiile altora; când cedăm responsabilitatea primordială pe care o avem față de noi însene și evoluția noastră personală, când ne comportăm ca și cum a avea o relație e mai important decât a avea o identitate".  Mai adaugă și că toată furia asta reprimată se transformă în vinovăție - femeile folosesc vinovăția ("nu am oferit destul", "din cauza mea se comportă așa") pentru a masca furia inconștientă că nu primesc destul în relațiile cu cei dragi.

Nu trebuie să alegem între a fi noi însene și a avea o relație. Le putem avea pe amândouă! 

Și totuși, dacă e atât de evident, cum se face că atâtea și atâtea femei se abandonează pe ele în încrengăturile relațiilor de familie?

Cartea vorbește pe larg despre procesul complicat de a te găsi pe tine și de a învăța să-l respecți pe cel de lângă tine pentru ceea ce este el. Lerner dă nenumărate exemple de relații soț-soție sau părinte-copil în care cineva devine un "over-functioner" - își asumă prea mult și vrea să controleze excesiv iar partenerul devine automat "under-functioner" - se resemnează în rolul celui mai slab, fără voință sau al "copilului problemă", așteptând mereu ca altcineva să ia decizii pentru el sau ea. Cu cât îți asumi mai puțin, cu atât cel de lângă tine își va asuma mai mult - e un dans neproductiv pe care totuși oamenii îl dansează inconștient cu mare disciplină. Așa se explică apariția "cocoșului" în familie. Unde e "cocoșul" automat trebuie să fie și o "găină". Iar atunci când "găina" devine conștientă de propria putere și responsabilitate asupra destinului personal și încearcă să-și declare independența de "cocoș" - începe o serie de "mutări" și "contra-mutări", ca în șah. Sigur, într-o lume conștientă, dinamica găină-cocoș se poate transforma într-un parteneriat autentic - dar asta cere muncă.

Deseori le cerem celor de lângă noi să se schimbe, spune Lerner, însă inconștient perpetuăm același cerc vicios. Soția îi reproșează soțului că n-o ajută deloc cu copiii, însă în rarele ocazii în care el merge singur în parc cu cei mici ea îi reproșează că n-a fost suficient de atent și i-a adus înapoi cu hainele murdare. Ea ar vrea ca el s-o ajute la treburile casnice, însă îl critică de fiecare dată când îl vede că pune mâna pe aspirator pentru că el, spune ea, nu face curățenie la fel de bine. El o critică că nu e suficient de independentă și nu are suficiente inițiative, însă se burzuluiește cu prima ocazie când ea îl anunță că va ajunge acasă târziu pentru că vrea să meargă în oraș cu prietenele și nu-l întreabă ce părere are el despre asta. Mutări și contra-mutări- o schimbare dintr-o parte va atrage automat o încercare de restabilire a status-quo-ului din partea cealaltă. Toate astea, spune Lerner, se petrec inconștient.

Dacă deja eram fascinată și gata să declar cartea o lectură fabuloasă la momentul în care am înțeles de ce mult timp am încercat să-i schimb pe alții și ei nu se lăsau schimbați, ba dimpotrivă, și de ce atunci când ei în sfârșit se schimbau așa cum voiam eu, mă trezeam că nici așa nu-mi mai place, când am ajuns la capitolul despre triunghiuri în familie am fost de-a dreptul copleșită de "aha-uri".

Lerner explică relațiile dificile între frați, părinți și copii și cum se perpetuează ele din generație în generație. Tatăl care rămăsese orfan de tată când avea 8 ani începe brusc, 30 de ani mai târziu, să aibă o serie de conflicte cu băiețelul lui chiar în perioada când cel mic împlinea 8 ani. Motivul - copilul e iresponsabil (spune tatăl). Mama devine a treia parte din triunghi luând constant apărarea copilului și acuzând-ul pe tată că e prea dur. Mama merge la terapie, înțelege rolul ei în triunghi și alege să se retragă încet, blând, explicându-le celor doi în repetate rânduri că e momentul să-și gestioneze singuri relația. Tatăl conștientizează că fiul lui îi amintea de el însuși și drama petrecută când avea aceeași vârstă și toate furiile lui împotriva copilului nu erau decât manifestări ale furiei pe el însuși și situația care l-a forțat să crească prea devreme, i-a furat copilăria și nu i-a permis "luxul" de a fi iresponsabil, lux pe care acum prorpiul lui fiu și-l permitea. Colac peste pupăză, odată ce triunghiul ăsta este spart și copilul "problemă" nu mai este focus-ul tuturor discuțiilor serioase dintre părinții lui, cei doi adulți se văd confruntați cu problemele din căsnicia lor care musteau de mult și pe care, ocupați cu cel mic, le ignoraseră.

Nu o dată, spune Lerner, copiii devin un paratrăsnet pentru problemele mai adânci din relația părinților. Nu o dată, afirmă ea, căsnicia disfuncțională reflectă probleme nerezolvate ale fiecărui partener cu proprii părinți. Legendele despre soacre poame acre au în spate realități psihologice la care nici cu gândul nu gândești. Suferințe reprimate în relația cu proprii părinți pe care le exprimăm nepotrivit și necontrolat în propria relație de cuplu. Fuga de familia de origine, ideea că întemeindu-ți o nouă familie sau aducând pe lume un copil poți uita și depăși umbrele și conflictele nerezolvate, este o mare iluzie, afirmă Lerner. Moștenirea emoțională pe care am primit-o de la părinții noștri va fi automat transmisă copiilor noștri și va polua relația cu partenerii de viață. Soluția este conștientizarea. Întrebarea - de fapt pe cine sunt furios? Înțelegerea faptului că e perfect uman, deși complet nesănătos, să folosești unii oameni ca paratrăsnet pentru furiile tale în relația cu alții. Părintele care vine de la birou încărcat de frustrări în relația cu șeful și se descarcă pe copii, enervat la prima "abatere" a celor mici. Soțul care e într-un conflict cu proprii părinți și reacționează agresiv față de soție. Când nu putem spune în față ce gândim celor care sunt adevărata cauză a emoțiilor noastre negative vom sfârși inevitabil prin a "vărsa" tot acel balast emoțional în spinarea altcuiva, care nu are nicio vină.

Și când, în sfârșit, conștientizăm toate astea și alegem să ne deschidem și să vorbim cu cei cu care chiar avem de vorbit, încercarea supremă este să ne spunem punctele de vedere la persoana I, să ne asumăm responsabilitatea pentru propria furie, tristețe, suferință, să ne cerem drepturile fără să judecăm, blamăm, agresăm, acuzăm sau șantajăm emoțional.

Dacă vi se pare mult și complicat este pentru că mă simt incapabilă să trasmit atâtea idei cu potențialul de a schimba conștiințe și relații în stilul lejer, simplu și relaxat al lui Harriet Lerner. Dacă, pe lângă confuzie, v-am stârnit și un strop de curiozitate, citiți cartea. Vă garantez că o să vă scutească de multe conflicte inutile cu oamenii cei mai importanți din viețile voastre și, mai presus de orice, cu voi înșivă.