Am fost cam leneșă luna asta. Sau, mai frumos zis, viața din offline a curs într-un ritm mai alert decât de obicei, dacă asta era măcar posibil, și m-a furat un pic de la viața din online. Am rămas datoare cu articolul "o carte pe lună" pentru aprilie, dar promit să mă revanșez - am citit luna asta vreo două cărți minunate, despre care musai vreau să vă povestesc. Nu astăzi însă. Astăzi este despre altceva. Astăzi este despre NU.

Nu sunt singura care are niște lecții de învățat despre a spune NU, însă subiectul pare să mă urmărească mai abitir decât de obicei și, ca de fiecare dată, las viața să-mi arate care sunt temele la care trebuie să reflectez și apoi să vă invit și pe voi să reflectați.

În ultimele luni am început o mulțime de proiecte de suflet - Serile de autocunoaștere (prima serie se apropie de final și din iunie începe a doua), Seri dedicate explorării inconștientului și viselor (în colaborare cu oamenii minunați de la Atelierul de Miracole), cursul 2.0 de la Universitatea Alternativă, colaborarea cu Teach for Romania și, bineînțeles, proiectul Taste Learners, la nașterea căruia am participat cu mare emoție și bucurie. Dincolo de toate astea am mai multe proiecte frumoase de training în companii și clienții la coaching, alături de care trăiesc toate tribulațiile transformării lor personale.

În tot iureșul ăsta, m-am trezit confruntată cu o mai veche "umbră" de-a mea - dorința de a mulțumi pe toată lumea. Dacă vă sună cunoscut, nu sunteți singuri.

Au venit către mine tot felul de oameni interesanți cu proiecte la fel de interesante, cărora m-am grăbit să le spun DA, așa cum eram obișnuită. Am spus DA pentru că am crezut în idee, pentru că mi-a fost jenă să refuz sau pentru că pur și simplu m-am simțit utilă, apreciată și importantă - și orice combinație între motivele de mai sus. Am spus DA și în situații în care aveam dubii și ar fi fost mai înțelept să-mi ascult intuiția și să refuz.

Ca rezultat, nu o dată m-am trezit în situația dureroasă de a mă confrunta cu propria incapacitate, cu lipsa timpului pentru tot ce mi-ar plăcea să fac, cu extenuarea, cu sentimentul de "nu mai pot" și "nu mai vreau" și în cele din urmă cu decizia grea de a "fura" din timpul pentru mine sau pentru cei dragi mie ca să mai "pun" o oră, două, nouă, în proiecte care foarte repede au devenit corvezi. Mi-am oferit de mai multe ori lecția usturătoare a penibilului. Penibilul de a suna oameni cărora le spusesem că vom lucra împreună ca să recunosc că nu mai pot să-mi asum încă o sarcină, încă un proiect, oricât de nobil și promițător ar fi el. Jena de a spune NU după ce spusesem DA fără să gândesc suficient de bine a fost o lecție extrem de valoroasă, pe care sunt tare recunoscătoare că mi-am oferit-o.

Uitându-mă în jur, constat că nu sunt singura care se încarcă cu mai mult decât poate duce. Și nu sunt singura care se lasă pe ea și pe cei dragi pe ultimul loc într-o încercare inutilă de a fi pe placul tuturor celorlalți.

Nu puțini dintre participanții mei la training mi-au povestit că stau mereu peste program deși îi așteaptă acasă copiii, că trimit mailuri la 12 noaptea doar pentru că au un șef care face la fel, că fac adevărate atacuri de panică dacă, Doamne Ferește, se întâmplă să-și uite telefonul acasă într-o zi și că își fac griji și în concediu pentru ce se întâmplă la birou, ba chiar își țin telefonul lângă ei în vacanță în caz că cineva din firmă are vreo urgență. Aceiași oameni care îmi povestesc toate astea se plâng că sunt obosiți, tracasați și că viața lor e un lung șir de compromisuri. Tot aceiași oameni aleg de fiecare dată să îl pună pe "trebuie" înaintea lui "vreau", și DA-ul de conveniență înaintea lui DA spus din suflet lucrurilor care chiar contează - la birou sau acasă.

De unde ne vine teama asta de NU? De ce oare ne e atât de ușor să fim cârcotași și să ne plângem pe la colțuri, dar atât de greu să privim în ochi oamenii care ne cer mai mult decât suntem dispuși să dăm și să le spunem NU?

Am pus întrebarea asta multora, iar marea majoritate a răspunsurilor conțin, sub o formă sau alta, scuze și justificări. "Nu pot să spun NU, mi-aș strica relația", "Nu pot să spun NU, aș fi marginalizat", "Dacă m-ar da afară ce mă fac? Am rate și copil!", "Așa am făcut întotdeauna - ce vor spune ceilalți dacă brusc devin Gică contra?", "Lasă că trece ea și perioada asta și după o să fie mai bine", "Nu se poate să spun NU, toți din jurul meu muncesc la fel de mult", "Ce rost are? Am încercat să discut și n-am cu cine".

Alții sunt vinovați că ne cer prea mult iar noi suntem niște victime care n-au încotro decât să accepte ceea ce sorții potrivnici le scot în cale. Mi se pare doar mie sau ceva e în neregulă cu imaginea asta?

Cu cât mă gândesc mai profund la subiectul ăsta și la scuzele pe care eu și cei din jur le găsim atunci când suntem incapabili să spunem NU, cu atât îmi dau seama că toate justificările astea sunt doar de suprafață, că problema reală e mult mai profundă. Curajul de a spune NU, de a crea niște limite sănătoase în viețile noastre, pare să meargă mână în mână cu o încredere reală în sine, cu o alegere conștientă de apreciere a propriei persoane, de acceptare și respect pentru propriile nevoi. Bariera uriașă în calea acestui "NU" spus cu demnitate și respect față de celălalt și de sine e, cred eu, tot în mintea noastră. Ne împiedică propriile credințe limitative, multe venite din educație, convingeri despre ce "trebuie", "e bine", "spune lumea", "se face sau nu se face".

Mulți dintre noi am fost învățați că un copil cuminte nu cere, așteaptă să i se dea. Am fost învățați că nu e frumos să-ți declari dorințele și să-ți ceri drepturile. Am crescut în spiritul "capul plecat sabia nu-l taie". Am fost învățați să ne uităm în jur după aprobare și să ne orientăm busola valorii personale după toanele și părerile celor din jurul nostru. Am fost educați să punem semnul egal între "a ne gândi la noi" și "egoism", să considerăm că a oferi e o virtute și a cere o meschinărie. Am fost învățați să judecăm și să ne judecăm, dar să fugim de judecățile altora cât de mult putem. Și ce risc mai mare, atunci când spui NU, decât să fii judecat? Dacă o să se supere pe mine? Dacă n-o să mă mai placă? Dacă o să fiu sancționat?

Invitația mea pentru mine însămi și pentru voi este să ne gândim ce înseamnă de fapt NU. Să ne întrebăm dacă DA-ul pe care tocmai l-am oferit la încă o cerere pentru timpul și efortul nostru e spus din suflet sau doar de teama consecințelor. Să punem un pic la indoială cutumele astea care au făcut din spiritul aprobator o virtute și să ne întrebăm ce ne dorim noi de fapt. Cine e important pentru noi? Ce ne face fericiți? Cui vrem cu adevărat să-i dăruim timpul și energia noastră?

Dacă ne punem întrebările astea cu deschidere și găsim curajul să răspundem sincer, poate va fi primul pas spre NU-ul care va face diferența între o viață trăită prin și pentru convenții și o viață trăită pentru noi înșine și pentru oamenii și cauzele care chiar contează pentru fiecare dintre noi.