Una din paginile mele preferate de pe Facebook este "Humans of New York", o colecție de fotografii care spune povestea orașului prin prisma locuitorilor săi. Brandon Stanton, autorul paginii și, mai recent, al unei cărți cu același nume, cutreieră străzile marelui oraș în căutare de personaje interesante. De fiecare dată le pune celor pe care îi fotografiază o întrebare sau îi roagă să împărtășească ceva din experiența lor. În felul ăsta fiecare fotografie devine o poveste. Unele sunt pur și simplu amuzante, altele emoționante și multe sunt adevărate perle de înțelepciune.

O astfel de fotografie m-a pus pe gânduri acum câteva zile. Doamna din imagine povestește cum, în urmă cu mulți ani, și-a rupt piciorul și astfel a scăpat de o excursie în care acceptase să meargă doar pentru a-i face pe plac tatălui ei. Atunci a avut revelația că a fost nevoie de acel "accident" pentru ca ea să-și dea voie să facă ceea ce dorea să facă. De atunci, povestește, a învățat să-și asume responsabilitatea pentru propria viață și propriile alegeri.

La nici două zile după momentul ăsta am facilitat un curs de auto-cunoaștere pentru un grup de tineri corporatiști și ne-am trezit povestind despre nenumăratele situații când lucrurile ne ies exact pe dos de cum ne-am dorit conștient. Un mail trimis din greșeală exact persoanei la care nu trebuia să ajungă vreodată, un cuvânt care "ne scapă" într-o conjunctură în care ar fi trebuit să spunem cu totul altceva, o răceală cruntă care se declanșează fix înainte de prezentarea aia de care ne era groază, ceasul care nu sună fix în dimineața în care aveam o întâlnire cu un client dificil cu care tare n-am fi vrut să dăm ochii, un tren pierdut pentru că am "uitat" la ce oră trebuia să fim la gară fix în ziua când trebuia să ajungem în alt oraș ca să purtăm o negociere foarte grea.

Să fie toate astea doar niște accidente? Ni se întâmplă sau le creăm?

La fel ca doamna din fotografia lui Brandon Stanton, și eu am avut parte de-a lungul timpului de o mulțime de astfel de "accidente". Mult timp le-am privit ca pe niște ghinioane sau m-am blamat că nu sunt mai atentă, mai organizată, mai..., mai... . Mult mai târziu am început să mă întreb dacă nu cumva există o parte din mine care mă trage de mânecă de fiecare dată când sunt incongruentă sau nesinceră cu mine însămi. De-a lungul timpului am reușit să mă sabotez de nenumărate ori, însă de fiecare dată, atunci când am fost capabilă să mă opresc și să mă confrunt cu mine, mi-am dat seama că auto-sabotajul ăsta avea ceva să mă învețe. Poate nu acceptasem că îmi era frică. Poate încercam să merg într-o direcție care nu mi se potrivea deloc. Poate o situație sau persoană dificilă era o oglindă pentru propriile mele defecte pe care refuzam să le văd.

Am strâns în ultimii ani nenumărate astfel de exemple de la clienții mei, și cei din sala de curs, și cei de la coaching. Situații în care cineva nu are curajul să renunțe la un job care pur și simplu nu i se mai potrivește, în schimb își creează o serie de situații conflictuale până când este dat afară. Accidente de mașină petrecute fix în momentul în care persoana se îndrepta spre un loc în care chiar nu voia să ajungă. Cure de slăbire eșuate pentru că slăbirea nu era despre kilogramele în plus, ci despre emoțiile cu care persoana respectivă nu voia să se confrunte. Interviuri de job ratate pentru că, de fapt, candidatul visa să-și deschidă propria afacere, însă îi era prea teamă de riscuri. Desigur, există și reversul medaliei - situațiile pozitive, întâlnirile fericite, alegerile "norocoase".

Nu susțin că absolut toate întâmplările vieților noastre sunt niște alegeri inconștiente, ci doar că e posibil ca de foarte multe ori "ghinionul" sau "norocul" de care avem parte să nu fie un simplu accident. Cred că o întrebare extrem de valoroasă în astfel de situații, în special când observăm pattern-uri, conjuncturi care se tot repetă, este: "Presupunând pentru o clipă că eu am creat, inconștient, această situație, de ce oare am creat-o și ce am de învățat din ea?".

Pentru mine întrebarea asta a fost deseori aducătoare de înțegeri profunde care m-au dus un pas mai aproape de o viață autentică în care am învățat să-mi respect și să-mi ascult mintea inconștientă. Am început să mă simt mult mai responsabilă de situațiile și conjuncturile pe care le trăiesc, am început să consider că eu le creez mai degrabă decât că ele vin pur și simplu peste mine, dincolo de controlul meu. Asta m-a făcut mai deschisă spre a învăța din ceea ce mi se întâmplă și mai puțin grăbită să dau vina pe ghinion sau pe ceilalți. M-a făcut și să mă bucur și să cultiv "norocul" din viața mea într-un mod mult mai conștient.

Postul ăsta este o invitație să testați această perspectivă. Cum ar fi să renunțați la întrebarea "De ce mi s-a întâmplat tocmai mie asta?" și s-o înlocuiți cu "De ce am creat asta?".

Ce s-ar schimba? Ce ați învăța? În ce fel v-ar ajuta să nu mai repetați aceleași greșeli?