Weekendul ăsta am discutat cu participanții la Școala de Coaching Mind Learners un subiect dificil pentru noi toți în propriile călătorii de auto-cunoaștere și de care cu siguranță orice coach sau terapeut din lumea asta se lovește frecvent - conflictul dintre stima de sine și imaginea de sine. Tema asta e tare interesantă și complexă și merită un articol separat, însă ea ne-a dus către un alt subiect la care nu mă gândisem conștient până atunci și despre care vreau să scriu acum.

Ce diferență este între a accepta - pe tine, pe ceilalți - și a tolera - a suporta, a fi indulgent față de comportamente cu care nu ești de acord. Aceste două noțiuni sunt sau nu sinonime? Dacă nu, unde se termină una și unde începe cealaltă?

Vorbind despre asta, am avut revelația că în conștiința mea astea două idei sunt complet diferite și că, pe măsură ce m-am împăcat mai mult cu mine și propria-mi viață, gradul de acceptare mi-a crescut (firesc probabil) însă, în mod foarte interesant, observ cum gradul de toleranță îmi scade.

Cu alte cuvinte, îmi e mult mai ușor să accept că suntem diferiți, că alții au dreptul să trăiască așa cum doresc, îmi vine mult mai la îndemână să nu judec oamenii. În același timp mă surprind fiind mult mai fermă în a stabili limite, a spune NU când e cazul, mult mai directă și mai curajoasă în a-mi asuma ce sunt și a cere altora să respecte asta.

A accepta omul nu înseamnă a-i tolera comportamentul! 

M-am gândit la asta din nou zilele trecute când am participat la un workshop despre parenting al prietenei mele, Urania Cremene - un om care a inspirat (și continuă s-o facă) mii de părinți din România să construiască relații mai conștiente cu proprii copii. Am realizat, ascultând-o, câți dintre noi am crezut ani de zile că părinții noștri ne vor într-un anume fel pentru a ne putea accepta - cuminți, frumoși, deștepți, premianți, devreme acasă, doctori, avocați, de succes, căsătoriți, la casa noastră. Câți dintre noi n-am încercat ani de zile să avem acele comportamente pe care ai noștri și le doreau, perpetuu convinși că altfel nu suntem demni de a fi iubiți? Câți n-am proiectat asta și în relația cu propria persoană - mereu în căutarea a ceva ce ne va face să fim în sfârșit împăcați, să ne acceptăm așa cum suntem? Câți dintre noi nu ducem apoi lipsa asta de acceptare în relația cu propriii copii, față de care nu știm să ne exprimăm iubirea necondiționată?

Tocmai pentru că mulți dintre noi confundăm acceptarea cu toleranța, prea des părinții nu înțeleg diferența dintre pedeapsă (o suferință aplicată copilului atunci când nu "este" așa cum ar trebui) și disciplină (consecințele firești pentru un anumit comportament). A stabili limite și a nu tolera orice comportament este absolut sănătos, chiar necesar. A nu accepta persoana și a lega valoarea ei ca om de acel comportament e cu totul altceva.

A fost o perioadă în viața mea când am tolerat tot felul de comportamente care nu-mi plăceau. O perioadă când îmi era jenă să spun NU, jenă să-mi spun direct părerea, teamă să nu supăr sau să nu creez o impresie negativă. Gradul meu de auto-acceptare era invers proporțional cu gradul de toleranță față de atitudini nerezonabile din partea altora. Judecam foarte aspru în sinea mea pe cineva care, spre exemplu, îmi dădea sfaturi nesolicitate, însă zâmbeam politicos și le ascultam în continuare. Azi nu mai judec - înțeleg nevoia acelei persoane de a-și spune punctul de vedere și asta nu îl face mai puțin valoros ca om în ochii mei. Am însă puterea să spun - "Mulțumesc că vrei să îmi spui ce crezi tu că ar trebui să fac, însă chiar cred că mă descurc singură în situația asta. E ok să discutăm despre altceva". 

Ce am învățat în dansul ăsta între acceptare și toleranță a fost să stabilesc niște granițe clare dincolo de care îmi rezerv dreptul să refuz - sfaturi, solicitări, atitudini. În același timp, mă surprind privind cu mult mai multă acceptare către oameni diferiți de mine, tratându-i cu mult mai mult respect pentru ceea ce sunt ei ca ființe umane, chiar dacă eu însămi am păreri sau valori diferite.

Cred acum că acceptarea e un mod de a fi. Toleranța e un mod de a acționa. 

Acceptarea poate, teoretic cel puțin, să nu aibă limite (deși eu una știu sigur că sunt departe de a fi acolo și privesc cu admirație către oameni înțelepți care par să fi ajuns la un grad de acceptare cvasi absolută a lumii din jur). Toleranța se termină acolo unde o persoană, prin comportamentul său, îmi încalcă libertatea. Aspir să cultiv cât mai multă acceptare în viața mea și îmi dau voie să fiu selectivă când e vorba de ceea ce aleg sau nu să tolerez. Iar ăsta e un proces continuu de încercare și eroare și o sursă nelimitată de lecții valoroase de viață, pe care mă simt norocoasă și recunoscătoare să le pot învăța conștient în fiecare zi.